George Pașa

\"Regret că v-am înșelat așteptările.\"

Tudorel Glaman, și eu revin din când în când la antici. Mă simt mai aproape de ei decât de \"homo novus\" de genul personajului Kala Polaris. Regret că v-am dezamăgit așteptările.

Da, mesajul clivajului între clase e schematic\". Dacă aș fi scris mai mult, cred că textul ar fi devenit mai explicit. Termeni de genul \"ciorogomârlă\" nu sunt căutați, ci spontani, deși au un sens în această (dez)ordine a absurdului. Pentru că textul e și o satiră politică, așa cum bine a intuit Maria Del. Umorul nu e involuntar, dar cred că știți că el are și rădăcini amare. N-am de unde să știu de ce a fost recomandată această \"proză\", doar am presupus. Editorul știe mai bine, poate are bunăvoința să intervină cu un comentariu, deși nu este obligat. Ne-ar lămuri pe toți (sau poate că nu). Termenul \"histeric\" e utilizat voit, cunosc limba română. Mă bucur totuși că ați mai găsit o pietricică prin buzunare, dar n-ați ochit prea bine. Da, aveți totuși dreptate că nu poate fi vorba aici de bună dispoziție. E o realitate transfigurată, chiar dacă așa de ciudat.
Nici n-aș fi așteptat o apreciere din partea dvoastră, cunoscându-vă gusturile estetice. Nu-mi plac laudele nefondate, cei care sunt prezenți mai des în pagina mea de autor știu acest lucru. În concluzie, vă mulțumesc pentru sinceritatea opiniei!

Sigur, am dori ca Dumnezeu să ne privească îngăduitor pentru toată nimicnicia noastră, pentru lipsa unei ierarhii a valorilor. Poate n-ar fi trebuit atât sarcasm, când textul se încheie așa de bine. Doar o părere, eu nu dau verdicte, nu vă înțeleg încrâncenarea din comentarii. Cred că este ultimul comentariu la un text al dumneavoastră.
Dumnezeu să vă lumineze!
Cu stimă,
Pașa

Eu și cei ca mine, mai bătrâni, preferăm \"să fim trimbulinzi\", vorba lui Nichita.

Sigur, într-o lume de genial(oiz)i, Ecaterina nu poate fi decât genial(oid)ă și \"doar șoarecii crapă de idioțenie!\". Aici e partea ce îmi place mai mult, precum și versurile ulterioare: \"Cum ai ajuns tu, ecaterina, să invidiezi șoarecii/ Că ei nu plâng...\" Probabil ți-amintești și de niște versuri ale mele cu șoarecii suferind de \"crițofrenie\", iar titlul textului tău poate fi și o urmare a versului bacovian \"Dispari mai curând\". Glumesc, desigur.

\"aici\", \"aceeași schemă\"

Aproape că nu mai am nimic de spus după un comentariu exigent, dar corect al Ecaterinei. Tocmai acum, când ea a revenit la adevăratul spirit critic i se reproșează acest lucru. Da, Aici se repetă aceași schemă din alte \"poezii filosofice\" ale autorului, ajungându-se la plictisirea unor lectori avizați (nu înseamnă că aș fi eu unul dintre aceștia). E frumos și sensibil să vorbești despre anotimpurile trecute împreună cu tatăl sau despre \"orele oprite în cearcănele mamei\", dar nu \"cu mine nu mă voi întâlni niciodată\" (s-ar fi putut spune vreodată, spre a evita cacofonia). Poate e un adevăr al ființei, dar atunci cum să mai ajungi la întâlnirea cu Tatăl, când te-ai îndepărtat de sinele numenal? Sau aici e drama?
Cu respect pentru domnul Mureșan, dar comentariul anterior e în afara subiectului. Cu Ecaterina se poate polemiza.

Revin după o perioadă mai îndelungată, în care am citit în tăcere textele tale, constatând aici că, deși te-ai îndepărtat de experimentele mai mult sau mai puțin reușite (recunosc, nu prea pe placul meu, întrucât parcă se utilizau aceleași scheme rigide), reluând teme și idei mai vechi în creația ta, parcă totul este mult mai plin de substanță, mai echilibrat, iar versurile dau imaginea unui sine autentic. Într-un fel, poezia aceasta amintește de stilul lui Rudyard Kipling din \"Dacă\", prin acea tensiune a ideilor, sau prin paralelismul sintactic. Totul este aici de o gravitate extremă, de o tristețe și o luciditate oarecum în contrast cu întrebarea dureroasă din final. Lipsește umorul acela amar din alte poezii, dar nici nu ar fi fost posibil în prezența unui asemenea conținut.
În ciuda unui aer vetust, poezia mi-a creat o impresie bună. Știi că nu recurg la aprecieri gratuite, dar nu știu dacă solul pe care ai semănat este favorabil. Sigur știi la ce mă refer. Multă inspirație în continuare!

Vezi dacă poți să scapi de cacofonia din primul vers: \"fac cu\".

Nu mă referam la \"apropierea dintre cei doi, fără cuvinte\", ci la faptul că \"povestea\" nu ar putea fi decât a ceva ce a fost. Aceasta, în sens logic. Dar, cum poezia depășește cumva logica, sau, mai exact, merge dincolo de ea, pot accepta versurile ca pe un paradox. Să zicem că este o virtualitate a poveștii, a neîntâmplării. Așa da. Uite că iar ne apropiem de Nichita. În ansamblu, e un text grațios, eteric. Și atinge și marginile esteticului. Dacă mă gândesc și la versurile ce urmează (\"nu ne trebuie decât noapte/ și apă\"), iată că totul devine mai verosimil, situându-se undeva pe pragul dintre \"ars amandi\" și \"ars poetica\". Altfel spus, devenirea iubirii prin tăcerea cuvântului eliberat în sinele lucrurilor.

Nu știu, dar în versurile următoare mi se pare că eliberarea cuvintelor aduce o sincopă a ideilor, deși poezia nu e logică pură, dar nici n-ar trebui să o eludeze: \"vom păstra doar povestea/ din sângele unui poem neînceput\". Cred că ai înțeles la ce mă refer. Îmi plac versurile: \"vom încolți un cer/ în talpa zilei\", chiar dacă ultimul se pare că seamănă cu o imagine din alte scrieri ale tale. Versul final amintește de încheierea unui text al lui Nichita Stănescu. De fapt e același vers: \"Atât.\"

Deși există aici un tumult de stări greu controlabile, totuși poezia alunecă ușor în teatralitate, dulcegării estetice. O anumită autocenzură cred că era necesară. Mi se va spune probabil că e o poezie trăită intens. Așa este, dar nu orice efuziune sentimentală se transformă automat și în autenticitate. E doar o impresie, știu că părerea mea nu prea contează pentru dumneavoastră. Mai există și niște greșeli de tastare.

Maria, ai sesizat o mare parte dintre semnificațiile acestui text, corecte fiind toate interpretările tale. Nu te înșeli în ceea ce privește numele de Kala, nici în cealaltă interpretare. Mai ales că e în spiritul nostru românesc de a camufla tragicul în haina umorului.

Liviu-Ioan, sigur e o glumă atunci când titlul comentariului dvoastră e \"Kala-Pașa\", pentru că autorul nu are nico legătură cu personajul. Nu știu cât trezește sentimente, dar m-aș bucura ca textul să provoace reflecții și stări de bună dispoziție. Probabil acela e și motivul recomandării sale.

Vă mulțumesc pentru aprecieri\"
Cu respect,
Pașa

Revin, după ceva timp, cu un semn de lectură la un text de V. Munteanu, deși am citit, în tăcerea care (ne) definește mai bine, cam tot ce a postat aici în ultimele luni.
Textul are, pe lângă armonia ce a devenit aproape o constantă a versurilor autorului, și gânduri profunde, ce pendulează permanent între \"afară\" și \"înăuntru\", între certitudinea unui drum al ființei/ creației ce nu a fost părăsit și indoiala ce vine din afară. Începutul e încărcat de taina ființării poetice, a (dis)cernerii cuvintelor ce exprimă cel mai bine starea sufletească sau, mai bine zis, a curgerii sufletului prin sita nemiloasă a cuvintelor. E aici o dramă a eului care ființează într-un topos spiritual ale cărui rădăcini sunt fixate în atemporal, \"într-un Rucăr mioritic și cuminte\".
Strofele următoare au imagini deosebite, deși nu neapărat imagistica ar fi punctul forte, ci stările poetice învăluite oarecum într-o detașare de sine. Sunt multe de spus, dar ce m-a impresionat mai mult este păstrarea încrederii în menirea cărții. Poate că acea grafie aleasă, \"CarTe\", \"CarTea\", deși conștientă, lasă o ușoară notă de (auto)ironie, nu știu dacă și benefică pentru mesajul poetic. Dar sunt în poezia aceasta semne ale unei scriituri de calitate.

Domnule Nanu, textul acesta mi-amintește de singura întâmplare asemănătoare la care am fost martor involuntar astă-vară, când o tânără se urcase pe acoperișul unui bloc din centrul Ploieștiului cu aceeași intenție. Nu știu deznodământul, nu suport asemenea lucruri, dar știu că mi-a rămas în memorie privirea aceea pierdută.
Referindu-mă la text, parcă nici mie nu-mi prea place formularea finalului, chiar dacă deznodâmântul e \"fericit\". Totuși, acel vers ultim spune mai mult, chiar dacă pare ieșit \"din schemă\". Respect, însă, alegerea dvoastră. În rest, mi se pare un text acceptabil. Voi fi în continuare interesat de ciclul poetic \"de mînă cu Waldo\".

Nu știu, Ioana, nu mă mai aventurez dând răspunsuri pe care le poți interpreta greșit. Se poate să ai dreptate.

Andrei, e drept ce spui, poate și de aici lipsa aproape totală a recunoașterii. Mă bucură că semnul vine de la un poet valoros, a cărui poezie o citesc, dar nu o pot comenta cu ușurință.
Cu aceeași prietenie,
Pașa

Mulțumesc, Ecaterina! Corectasem acea eroare de tastare în timp ce îmi scriai comentariul. Ce să-i faci, scrisul îmi reflectă personalitatea, deși nu văd aici \"pretențiozitate\", nici măcar prețiozitate.

E un text bine realizat din punct de vedere expresiv și ideatic, dar se cam abate de la regulile clasice ale sonetului. Dar sonetul modern permite, se pare, și alte măsuri ale versului în afara endecasilabului. Măsura de 14 silabe o întâlnim și la V. Voiculescu. Ce mi se pare totuși nereușit e faptul că n-ați păstrat peste tot măsura de 14 silabe, întâlnim versuri și de 12, și de 13 silabe.

Cu (același) respect,
Pașa