George Pașa

E totdeauna ceva misterios în ceea ce scrieți, totul venind și din sonorități, și din sacralitatea semnelor, și din ideile poetice împrospătate de farmecul unei lumi care parcă se naște din/ lângă noi, deși plutește în aura începuturilor. Lipsește un semn diacritic în titlu.

Da, e și o întoarcere, și o dezamăgire în ochii privitorului. Până unde? Până când? Întrebările au să rămână, probabil, fără vreun răspuns.
Mulțumesc, Ioana!

Liviu, nu cred că e o joacă, joc da. E unul dintre cle mai austere texte ale mele. Probabil că l-ai citit în prima variantă, când erau numai două versuri, sau în varianta a doua, când erau patru versuri. De fapt, am dorit un text \"șlefuit\" în direct. Despre reacții, doar știi că nu am priză la public. Dar nu eu pierd.
Mulțumesc!

\"noaptea se lasă
.................
...................
.......................
sub portativ...............\"
\"cu neliniști cântătoare\"
\"noaptea se lasă
în inima mea
în tăcere
cu foșnet
val
și durere\"
\"noaptea se lasă
în inima mea
în tăcere
cu foșnet
val
și durere\"

ne mor poeții
și lumea devine mai săracă
pleacă
nu se mai întorc
rămâne limba în care spicele și-au păstrat aurul
tăișul coasei nu smulge rădăcina

ei pleacă
lasă o scară
pe care să ne ridicăm
la Cuvânt

E foarte frumos poemul tău, Liviu-Ioan. Aș fi preferat să tac, dar voi lăsa tăcerea să mă înconjoare, un timp. Vieru nu era un poet prețuit prea mult de mine, deși îi apreciam sensibilitatea ieșită din comun. Nu l-am cunoscut, așa cum nu l-am văzut nici pe Nichita. Pentru cei de dincolo de Prut știu că a însemnat mult. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

N-aș vrea să fiu rău chiar acum, dar de n-ar fi fost intervențiile Eugeniei Reiter și Alinei Manole, membri mai vechi ai Agoniei, poate că poezia aceasta ar fi fost, încă, la Atelier. Și nu merita acest lucru.

Chiar dacă, pe alocuri, textul îmi dă senzația unui deja-vu, totuși e aici o proză lirică plină de sensibilitate, ca un poem simfonic în care sufletul se caută pe sine în marea nebuloasă a trecerii. Deși are o factură deprimistă, proza aceasta se situează cumva între, cum ar spune antecomentatorul meu, I. M. Popovici. Pentru că dincolo de senzația unei lipse de orizont, a pierderii unor coordonate existențiale, rămâne lumina, chiar dacă \"alunecă și ea prin tuneluri de întuneric în alt întuneric.\" Îmi place modul cum se face trecerea de la \"cel mai alunecos om\" la senzația (sau, poate, certitudinea) alunecării prin timp și prin timpuri. de asemenea, în mod deosebit, fragmentul acesta: \"n jur bancuri de planete fug din calea unor rechini cosmici. Un dinamism lent, dar năucitor în care totul alunecă, de la atom la galaxii, mânat de o mecanică, o sete a absenței. Și tu, o umbră fără stăpân, tu cum ai putea să rămâi?\"

E un text bun, chiar dacă unele idei au mai fost spuse, sub o altă formă. Se impun câteva corecturi: \" nu poți fii rănit\", \"ca cel\" (a se evita cacofonia). Poate mai sunt și altele, trebuie revăzut întregul text.

Moga (alias zabet), probabil ai plâns pentru că te-ai văzut ridiculizat aici. Oricum, nu mă interesează părerile tale, așa că poți bate apa-n piuă cât vrei.

Liviu, nici nu contează dacă textul e umoristic sau nu. Dar nu e unul slab și are un mesaj unde realitatea poate fi ușor recunoscută.

Vă mulțumesc pentru părerile voastre!

Voi fi scuzat, probabil că nu voi spune prea multe, deși am trăit și am înțeles în felul meu textul. Ce pot remarca mai întâi e această întegrare în spațiul poetic a unor motive, căutări, întrebări, certitudini etc. ale Poetului. Poate că Poetul despre care se vorbește uneori în acest spațiu \"yannelizat\" ar putea fi chiar el. Mi-a plăcut textul în ansamblu, dar am rămas, în special cu finalul. Mult timp am trăit poetic sub pecetea acelei rugi. Și poate că repetăm aceeași pre_destinare. Cine știe?! Mă opresc aici, fiindcă se termină ziua. Dar și celelalte sunt tot ale noastre... prin El.

Maria, Pașadia nu există, el e numai o ficțiune din romanul lui Mateiu Caragiale. Eu sunt Pașa, există un alt utilizator cu pseudonimul pașadia pe acest site, de aceea am revent demult la vechiul username.

Acum despre text. El e încărcat de candoare, e plin de viață, nu știu dacă eu aș fi cspabil să intepretez un asemenea text, sunt alții mai pricepuți. Eu nu știu să vorbesc atât de frumos despre copilărie, așa cum reușești tu aici. Și mă pot iarăși înșela de ar fi să spun mai mult.

titlul comentariului tău recent m-a retrimis la această poezie pe care am ezitat să o comentez atunci, umblând \"în vârful picioarelor\" pe această alee (chiar șosea, de ce nu). E o șosea atât de frecventată, dar, paradoxal, atât de izolată în marginea înțelegerii. Aș fi vrut atât de mult să fiu cel care aude aceeași melodie, \"într-o țară goală de oameni\".

Și mai e bine că există și cele două scaune. Fără ele, izvorul n-ar mai țâșni din piatră.

Nu-mi place versul: \"oasele zilei vomită patimi\"

M-am oprit la versul acesta: \"o să ne dăm târcoale mila\".

Eu cred că ar urma înțelegerea.

http://www.agonia.ro/index.php/personals/1817647/Până_când_mulțimile_au să se restrângă_la_un_punct

A spune că mă folosesc de \"zelkanismele\" lui Yannelis mi se pare nedrept. Ioan-Mircea, care a citit, presupun, și creațiile mele poetice de pe primele pagini, știe că unele constante erau deja prezente acolo, până să aflu de creația sa. Eu habar n-am de creația sa matematică și nu mă pricep. Ce este în fragmentul citat de tine, fără a indica sursa (http://agonia.ro/index.php/personals/1817647/Până_când_mulțimile_au_să_se_regăsească_la_un_punct) țin de o mistică a unor revelații personale, totul hazardat, fără o stăpânire a vreunor concepte. Dar, este adevărat, în acest dialog imaginar, mi-am închipuit că Ioan-Mircea ar fi unul dintre interlocutori. Dacă i se pare că ideile din fragmentul citat ar fi cumva tangențiale viziunii sale, să-mi spună la adresa indicată și eu voi șterge textul sau voi elimina pasajul respectiv, chiar dacă țin la ceea ce spun acolo. Deși cred că e altceva. Îmi cer scuze dacă părerea mea a deranjat. Am și spus, eu nici nu fac parte din același cerc, poate de aceea diferențele de abordare.

Cu stimă,
Pașa

Sinceritatea nu mă lasă acum să tac. Maria, indiferent că tu scrii, în general, texte încadrate la personale, nu pot să fiu de acord cu imitarea, și în sonorități, și în structuri, și în motive poetice a lui Ioan-Mircea Popovici. Indiferent dacă tot ceea ce scrii există mai mult dialoguri la distanță între tine și maestrul spiritual. Eu, cel din afara cercului, aș dori și originalitate în ceea ce scrii. Știu că Yannelis nu va fi de acord cu mine, dar tot am spus ceea ce gândeam.

Cu tristețe, dar același respect,
Pașa

Comparația frigului cu un animal a mai fost utilizată, e-adevărat, nimeni nu a spus că frigul acela ar fi avut \"ochii mereu închiși\". Dar ceea ce se spune la final e ceva nou, numai personificarea frigului (a gerului) o întâlnim încă de la Alecsandri. În rest, e o poezie sensibilă, care ne face până și frigul mai familiar, atunci când îi vorbim \"pe limba lui, niciodată din lume\".

P.s. Trimiterea la Alecsandri n-a fost răutăcioasă, nicio aluzie în genul unui \"luceafăr\" de pe aici. Deși (nu-i așa\"!) grafomania salvează omenia (sau România?!)

Cu stimă,
un alt \"grafoman\"

Nu, maestre Jorj, am fost cam indulgent prin acordarea acelei note, dar voiam să arăt că termenii \"vădit\" și a \"vedea\" nu-și prea aveau locul în același context. Logica mea nu e \"pașadină\" și nu sunt avocatul nimănui.

\"aș acorda\", \"la tine\"