oază...

Multă simplitate și delicatețe în această miniatură lirică! De multe ori m-am întrebat cum de reușește autoarea să spună atât de mult în puține cuvinte. Uneori am crezut, în mod greșit, că e o simplă combinație de cuvinte, fără suflul creator autentic prin care să capete viață. Dar tot la fel de bine se poate observa/ intui că nu se poate vorbi aici de o spaimă în fața cuvântului, ci de sensurile care vin de acolo, din adânc, unde se comunică nesfârșirea.
În două sintagme, \"nisipul obosit\"și \"pulbere fină\", care pot părea, într-un alt context, niște locuri comune, este insuflată virtutea unei comunicări inefabile cu înaltul. Iar versurile \"mâinile rug/ tot mai înalte...\", prin suspendarea voită a discursului ,aduc tocmai acea dimensiune pierdută, inexplicabilă înafara trăirii cuvântului de dincolo de cuvânt.
Redundanța din strofa a treia poate părea facilă, dacă urmărești numai structura \"de suprafață\". Însă acolo se concentrează întreaga trăire, atât de simplă, încheindu-se cu un epitetul metaforic, sugerând și o dimensiune onirică, și tinerețea spirituală, și o viziune panteistă asupra fințării.

Este aici, în viziunea mea, un text de apreciat.