Demolarea limbajului

E (încă) la modă deconstrucția limbajului. Se practică în presă, în literatură, în vorbirea curentă. Chestiunea are cauze și implicații logice, teologice, filosofice etc. Dar nu mă interesează aici teoretizările și bibliografia fenomenului. Și asta dintr-o pricină foarte banală: am un fix care mi s-a înțepenit ca un cui în minte. La o nuntă l-am auzit pe mire urlând sau chiuind – n-am reușit să fac distincția terminologică pentru sunetul auzit. Cutremurul Poate s-ar cuveni însă făcută o introducere în atmosferă. E de domeniul evidenței sărăcirea repertoriului lingvistic utilizat de o mare parte dintre vorbitorii de limbă română. Tendința e de a păstra un arsenal minim și rudimentar care să desemneze nevoile primare, înjurăturile fundamentale și manifestări emoționale foarte vag delimitate. Tot ceea ce impresionează, de exemplu, e \'SUPER!\', indiferent că e de rău sau e de bine, e frumos sau urât. Iar dacă ceva e mai \'super\' decât altceva, se dublează, se triplează etc., după preferință, una (sau toate) dintre literele cuvântului. Așa că putem propune gramaticienilor să elimine gradele de comparație și să păstreze numai 2-3 cuvinte cu folosință universală. Ne-ar ușura munca la toți. Ne mai sunt necesare câteva apelative cât mai intuitive, simple și directe. Etichetele sofisticate și manierele elegante solicită prea mult timp și efort. E evident mai la îndemână să zici \'șefu’\' sau \'bă\' la toată lumea. Poate mai păstrăm și \'tanti\', respectiv \'nenea\'. Cine mai ține la ciudatul obicei de a vorbi corect și nuanțat face figură de fraier fără vână, e ridicol sau babac. Condimentele comunicării vin din zona înjurăturilor neaoșe sau împrumutate. Nu e deloc de neglijat nici potențialul, practic nelimitat, al referirilor explicite și foarte amănunțite la organe și funcții mai mult sau mai puțin intime. Apogeul îl reprezintă însă combinarea vulgarităților cu imprecații furioase în capodopere de obscenitate. Proliferează argoul și jargoane specifice unor grupuri reunite în jurul manelelor, fotbalului, internetului sau mașinilor (mai nou înlocuite cu scutere și \'motoare\'). Ur(l)ătura mirelui Știam că limba înregistrează o atrofiere. Dar n-am putut să nu mă mir, când, la o nuntă, au început să se audă (cum ziceam), din când în când, un fel de urlete-chiote. Mirele însuși, împreună cu grupul de prieteni își chiuiau/urlau în semn de recunoaștere. Într-adevăr, aveau frizuri mai interesante, haine foarte cool (cred) și alte accesorii de mirare. Dar de ce sunetul ăla ciudat emis din grămadă? N-am putut să-i găsesc alt corespondent decât urletele animalelor. Era prilejul haitei să se dea în spectacol. Pentru a-și exprima atașamentul – și posesivitatea – față de exemplarul pe cale să devină familist, haita a furat... mirele. E prima nuntă la care am asistat la așa ceva. L-au luat, l-au urcat într-o mașină și au demarat în trombă, indiferenți la trecătorii cărora le puneau în pericol integritatea corporală. Chiotele au revenit toată seara. Uneori exprimau bucurie sau satisfacție, alteori o nemulțumire; au fost folosite cu rol de cerere, dar și ca manifestări de recunoștință. După ce s-a cântat \'La mulți ani\' mirilor, haita a întărit urarea, desigur, cu urletul specific. Și când a intervenit bătaia cu \'Tiramisu\' în haită, tot prin chiote am aflat. Din păcate, n-am reușit, în ciuda efortului, să identific vreo diferență de intensitate, durată, înălțime care să-mi dea o idee despre mesaj. Totul se întâmpla pe aceeași notă. Totul rămânea în seama hermeneuticii individuale. Și cum fiecare a fost lăsat de capul subiectivității lui, conflictul interpretărilor e greu de evitat. În orice caz, exista ceva agresiv în aceste chiote. Adusă în vecinătatea unui model zoologic, exprimarea dobândește trăsături înspăimântătoare, creează neliniște și, la limită, teamă. Cu siguranță, dacă era altul cadrul (pe stradă, seara în scara blocului etc.) aceste sunete ar fi generat reacții de apărare din partea trecătorului neavizat. Și chiar dacă membrii acestei haite foloseau și limbajul articulat, urletele lor dădeau o notă suspectă oricărei acțiuni venite din partea lor. Teren viran Sunt și situații când se renunță cu totul la valoarea persuasivă a limbajului și se trece direct la argumentul pumnului/parului/ciomagului/pistolului. Tot mai des în ultima vreme, oamenii, mai ales tineri, își transpun în fapt violent vorba agresivă. Aceasta este, în realitate, consecința ultimă a sărăcirii și rudimentarizării limbajului. Regresia înseamnă, mai întâi, o diminuare, iar în cele din urmă, o abolire a cuvântului ca intermediar între ființe umane. Rolul lui, în cazul în care e folosit, ține de exprimarea unilaterală a furiei și răutății, a instinctelor distructive. Aceste comportamente se regăsesc în toată complexitatea lor la animale. Instinctul le dictează cum să acționeze și violența face parte din viața zilnică. Numai că ele sunt sunt \'predestinate\' să existe în lanțuri trofice (probabil că Adam le-a blestemat și pe ele), care nu reclamă în niciun fel sângele vărsat. Pe când rasa noastră are profund întipărită în sine ideea de răzbunare. Odată escaladată, violența umană produce violență, nu într-un lanț trofic, ci, mult mai sumbru, într-un șir infinit de vendente și o manifestare neîngrădită a instinctelor (normale) acompaniate de răutate umană inerentă și sugestii demonice. Limbajul sfârșește prin a deveni una dintre armele care, folosite eficient, anihilează existența celuilalt.