George Pașa

Știu și eu un profesor căruia îi plac în mod deosebit macii. Desigur, nu e prototipul personajului tău!
Cred că trebuie să mai scrii despre el, să îl introduci (de ce nu?) și în scene umoristice, când i se pune pata (sau își pierde capul) și răstoarnă, mânios ca Ahile, covata; când se ceartă cu-o lună gălbejită, iar aia, ca proasta, se face roșie ca o fată căzută-n ispită ș.a.

Și dacă tot scrii cu majuscule cuvântul "toți", adaugă, naibii, și prepoziția "pe"!

Chestia asta cu adresarea "baby" a spus-o bine Cărtărescu și au mai spus-o și alții. Și tu, în alte câteva texte. Sigur, tu spui altceva.
Deși lexicul poetic este altul, mi se pare că prea mult insiști asupra aceleiași formule poetice. Fără îndoială, toți poeții pot cădea în manierism, important este, vei zice, să aibă o manieră proprie.
Până la urmă, nici pe tine nu te ocolește "beția de cuvinte". Doar că pe la tine este și un vin (chiar poetic) de calitate.
Dacă unii au renunțat complet la punctuație și la litera majusculă, tu cred că ai ales o altă cale de a eluda norma, scriind cu majusculă când te taie capul. Adică și la unele verbe, pe când un substantiv propriu e scris cu minusculă. Dar, uite, după ce am scris acest ultim rând, mi-a trecut prin cap faptul că nu e simplă greșeală de redactare, ci o eludare voluntară a normei. Până la urmă, poetul e normal, ca să respecte și norma? La început, cuvântul"Caezar" e scris cu majusculă, drept expresie a unui eu cam grandoman; apoi minuscula înseamnă coborârea sa pe Pâmânt, unde cezarul nu e decât un oarecare iubit. Și cum Ea vrea să îi dea Cezarului ce este al Cezarului, ce poate face decât să îl sărute "unde îl doare mai mult"?
Poate părea un comentariu prea acid, însă nu este. Mie îmi place cum scrie Cozan, de aceea și sunt așa de exigent cu el.

Vă mulțumesc, Veronica și Maria, pentru semnele voastre de lectură.
Veronica, așa sunt poeziile acestea, pe care eu le-am poreclit (poate puțin lipsit de modestie) pașadine: sintetice.

Maria, cred că ai dreptate. Poate de aceea puțini se încumetă să comenteze asemenea acte poetice.

Mi se pare mie sau aici este o poezie regândită? Spun aceasta nu numai pentru faptul că finalul îmi e atât de cunoscut, fiind și mottoul dvs. pe acest site. Cred că reușiți bine să scăpați de ceea ce ne pândește frecvent atunci când textul se axează pe reflexivitate, adică de prozaism al expresiei. Fiindcă nu lipsește expresivitatea, marcată printr-o serie de tropi și alte mijloace artistice.

Nu știu ce să zic, dar sugestia lexicală de aici: "inima frumos/lucrată în lemn" mi se pare prea îndepărtată de un sens. Sau, vorba ta, ține de visarea viitorului. Mă rog, ar mai fi trebuit ceva pentru a sugera iconicul. Poate doar așa, să fie o bijuterie a artistului și apoi să vină Creatorul cu suflul divin și să îi dea viață.
În rest, îmi plac aceste concentrări ale sensurilor pe care le realizezi în mai tot ceea ce scrii în ultimul timp. Vezi că nu s-a tastat un "i" în cuvântul "știi".

Mulțumesc pentru semnul de lectură, domnule Dume. Am exagerat când am spus de umor. E vorba, mai degrabă, de ironie și autoironie.

Ei, la așa ceva mă gândisem și eu, dar la aruncător mă refeream. Că doar nu era vreo praștie, aruncător de perle literare. Se poate înțelege și că este Cineva. Și asta nu ar avea chiar vreo noimă. Am recitit și văd că nu ar fi chiar așa multă umplutură. Tu ai harul de a esențializa, numai că treci peste texte și nu mai vrei să știi de ele. Păcat, ar putea fi o bijuterie estetică aici, fiindcă are substanță poetică, nu e scris doar de dragul formei.

Ca ideatică, nu este un text rău, dar logoreea poetică nu este întotdeauna benefică. Adică faptul că trăim într-un mileniu (în viziunea ta) haotic, că lumea este sub efectul unor mutații malefice, că, vorba cuiva, se prăbușește naibii șandramaua, toate acestea puteau fi spuse în mult mai puține cuvinte.
Îmi place, totuși, că resemantizezi ideea unei lumi în care se joacă aceeși piesă, cu alți actori și alte decoruri (idee venită de la Shakespeare și chiar de mai înainte). Nu știu rostul acelor pietre care se aruncă de sus. E posibil să fi mers eu prea departe cu înțelegerea, dar să nu fie decât o grindină banală.

Chit că dai și avertismente pentru ăștia ca mine cu analiza și cu "păreri moft", am ignorat și tot am zis ceva. Că, până la urmă, sunt și păreri "soft", ca să folosesc și eu un barbarism la modă. Așa că mai dă jos din molozul poetic, altfel se dărâmă naibii decorurile astea de carton!

Cu aceeași "răutate" pașiană, dar și cu stimă,

G. Pașa

Veronica, ai sesizat notele esențiale pe care le are textul. Onorat de semn.

IMP, frumos jocul tău, pecând de la versurile date. Ai sesizat, în mod sigur, că "am acordat" poezeaua la măsura de 17, cifra dragă ție. Așa a venit ritmul. Acum nenea Iancu nu știu ce o fi făcut prin Trivale (ai ales o soluție de avarie, în mod sigur).

Domnule Munteanu, aveți mare dreptate. Am modificat la versul acela cu umorul involuntar, rămânând numai umorul amărui care marchează textul. Sigur, poate mai deranjează cumva rima interioară. Verbul acela, de asemenea, l-am modificat, alegând cea mai potrivită variantă, întrucât doream să se păstreze forma și înțelesul de viitor. Dacă aș fi scris "s-ar auzi", ar fi exprimat doar o condiție, o potențialitate, pe când eul poetic părea foarte sigur pe el (!). Cred că viitorul popular este mai potrivit.
Ieri nu găseam nicio soluție pentru a înlocui cuvintele "Apus" sau "Occident". Ciudat cum nu-mi venea în minte vechiul "Soare-Apune"! Oricum nu lăsam așa. Mă bucur că mai citiți ceea ce scriu.

Prima dată era să spun că Vasile este în afara subiectului prin ceea ce spune aici, dar am revăzut titlul comentariului și mi-am dat seama la ce se referă. Da, este aici un vers păstrat dintr-un alt text pe care l-am trecut în rezervă!

Pe masa cea de tâmplărie
Este-un catren la geluit
Ce-mi pare o copilărie...
Să-i dau cu gel? Să-i dau cu flit?

Scuzele mele, nu am citit cu atenție. Te refereai la acea ființă căreia i se adresează eul poetic. Credeam că te referi tot la Ben Cioglu.

Tu vorbești de realitatea ta; eu, de a mea. Aici, o Colombină; acolo, alta, "într-o ramă veche". Fără îndoială că între spații mai există și puncte de convergență (sau cum le spuneți voi, matematicienii).
Nu este chiar personaj aici, ci eul liric. Personajul acela de care vorbești și-a încheiat povestea.
Fiind aici doar "o repriză", e posibil să mai continui, într-un alt text, "povestea".

A se citi astfel, acolo unde sunt erori: "lipsește", "prost-gustului". Mai este și o virgulă dublată, la începutul comentariului meu.

Aici este mai mult lirism,, mai multă coerență, deși nu lipsesc inevitabilele trimiteri culturale, prezente în cam tot ceea ce scrieți. Din mesaj nu lisește "suflul divin", cel pe care îl doream, de acum vreo câțiva ani, ca antidot poetic și contrapondere la invazia prostului-gust în literatură.

Îmi place mesajul, dar, din păcate, forma pe care ați ales-o este prea prozaică petru o "scară Mihai Eminescu". Știu că aveți un stil predominant narativ, însă aici parcă lipsește ceva pentru a fi poezia pe care am mai citit-o în pagina dumneavoastră. Știu că vorbesc în van și părerile, până la urmă, contează prea puțin. Important este să vă urmați steaua de poet, indiferent de conjuncturi.

Uf, voiam, inițial, să comentez un text de anul trecut și apoi m-am oprit la ultimul postat. Sigur că textul acesta nu se află în volumul de debut al autorului!

Strofa a doua și a treia mi s-au părut mai bine realizate. Chiar dacă n-aș fi de acord cu ideile de acolo despre antinomia dintre libertate și îngrădire, tot nu pot spune că viziunea nu este interesantă. Iar eroul acesta liric, pe care l-am mai întâlnit și în alte creații ale autorului, are bizareria caracteristică tuturor celor ieșiți din comun: adică poate fi recunoscut și în celebrul personaj al lui Cervantes, și în Sisif (prezent și într-un poem care mi-a plăcut foarte mult și l-am recitit în seara aceasta), și aerul omului "din subterană" dostoievskian, și ceva rebelaisian, prin "concluzia" din versurile "ajuns înțelepțit la colțul străzii tu te întorci/să bei" (chiar dacă la autorul francez e puțin altcumva, ideea venind din celebrul "In vino veritas").
Chiar dacă sunt în acord cu acea concluzie din versul final, sonoritatea sa parcă rupe cumva din ritmul textului. Deși observația mea este tardivă, probabil, fiindcă poezia se va fi aflând în volum.
Prima strofă îmi amintește, prin ideatică, de Bacovia cu al său "Eu trebuie să beau,/Să uit ceea ce nu știe nimeni".
Nu pot spune că este un text îndeajuns de șlefuit, însă este printre cele care m-au convins.

M-am gândit că de aceea s-a întors arlechinul. Spor la căutări! Și dacă tot m-am întors și eu, îți spun că mai e o inversare de litere undeva: "te iuți". Poate unde te-ai iuțit cam mult să postezi și ai uitat să revezi textul!