scara mihai eminescu

când n-am mai putut suporta tensiunea astei vieți cu care lupt m-am întors în copilărie eliberându-mă de atracția gravitațională a morții cum trebuie să se fi debarasat renascentiștii de pietrele de la rinichi mai murind mai supunându-și destinul unui spirit mai mare decât trupul viața mea are structură daimonică daimonul meu îmi poartă de grijă ca un bunic adevărat poruncind norilor când să tacă și când să aducă ploaia în ținutul mlăștinos al inimii domesticind urgia lumii ce n-am știut ceva din puterea lui semeață mi-a fost transmisă mie de demult când am fost ignorant am fost pedepsit tot ceea ce în viața mea a fost reprobabil s-a mai întâmplat și altora având savoarea epopeică a banalității ghilgameș a fost primul om care a plâns într-o carte cu mine spiritul pietrelor neputându-se uni cu ororile la care a trebuit să fiu martor mincinos este târziu și pășesc în copilărie ca în singura mea viață în care mă recunosc aud vocea tovarășei învățătoare mai caldă și mai lungă decât lancea de argint a oricărei dimineți ,,copii ne-a spus tovarășa azi tovarășul poet tiberiu utan și tovarășul poet ion brad au coborât din podul școlii iscălitura lui mihai eminescu’’ exact în acea clipă timpul a murit și a rămas acolo neîngropat ca un soldat necunoscut însoțit de personalul auxiliar tovarășul director a intrat pe ușă îndreptându-se spre scara rezemată de peretele de la fereastra clasei noastre așteptând parcă să-i răpească pe tovarășii poeți ca într-o tornadă adevărată prima de la noi din mahala de o asemenea amploare cum s-a anunțat la radio fiind foarte veche din precauție scara lui spiru haret pe care a urcat iscălitura olografă a lui mihai eminescu s-a rupt ehe în copilăria mea timpul a murit prin tuneluri inamice fiecare plod semăna cu che guevara-copil și căra o scară fiecare zi când înălțam drapelul patriei se opreau trenurile fiecare știa doar două vorbe PATRIE SAU MOARTE