George Pașa

„dorința, nu „soerința”

A vedea totul deodoată cred că presupune a ajunge pe treptele cele mai înalte ale smereniei, trepte care sunt cu totul altele decât acelea ale ascensiunii sociale, fiindcă, paradoxal, ele presupun o coborâre spre adâncurile sufletului ,astfel încât mintea și inima să devină un tot. De aceea, mai cred că toate cele 11 mărgele din șirag („nod, cod, pod, plod, cord, acord, arcadă, coardă, acoladă, paranteză, canon”) sunt tot atâtea corzi de rezonanță după ce cântecul încetează și rămâne doar jocul. Pentru că, așa cum bine zici, „toate sunt viața noastră”.
Mai este și o strofă care îmi place în mod deosebit, dar nu numai pentru că este în acord cu soerința comună a poeziei noastre de a fi atinsă de suflul divin:„Din ale vieții izvoare/Poezia-i o apă vie/Care te îmbie mereu/Să nu uiți de tine/Și de Dumnezeu”. Mai jos puțin e un cuvânt pe care am intuit de la început că așa ai vrut să-l scrii: „musical”, deși sigur - ca și mine, de altfel - îl citești „muzical”.
Am văzut și altele din fereastra poemului, dar nu interesează pe alții, care, normal, au cu totul altă viziune.

Tot cu sfială m-am apropiat și eu de comentariul dumneavoastră, comentariu pentru care vă mulțumesc.

În primul rând, veau să spun că nu este un text cuminte, dar nici unul care să nască antipatii. Cel puțin așa l-am dorit. Albăstruiul este poemul care nu dialoghează cu cineva anume. Uneori vorbește cu sine, alteori cu autorul, mai mereu cu un cititor potențial. Că, până la urmă, viața e comunicare și poemul este viață transfigurată. Uneori, știu că pe Agonia se mai recomandă și texte cu potențial polemic.

Domnule Diaconescu, oricum aș mai fi lucrat la fragmentul acesta, cum, de altfel, voi face și cu altele. Chiar dacă va mai dura până poemul să fie definitivat. Am fost autoironic aici, cu un fel de haz de necaz că ierarhiile sunt atât de subiective. Nu mă răfuiesc cu nimeni anume, ci cu o anumită atitudine închisă în fața diversității creatoare.

Domnule Mureșan, umorul este doar într-unul dintre straturile textului, în realitate fiind multă tristețe aici. Dar cred că ați văzut și acest lucru.

Ottilia, pe mine m-a întristat scriindu-l, dar este adevărat că se poate citi și așa. De fapt, știi că, în profunzime, umorul are și rădăcini amare. Cartea probabil că va fi definitivată cândva; de publicat, nu prea mai depinde de mine.

Domnule Lican, vorbiți de empatie, însă vă referiți la cum ar reacționa persoanele care, neînțelegând esența altruistă a textului, ar dovedi antipatie. Că este un text altruist o demonstrează și ultimele pattru versuri. Nu călcând pe morminte (citește: pe valorile autentice ale trecutului), dând din coate spre a se ridica pe sine, se poate realiza ceva cu adevărat temeinic. Formele literare cu adevărat noi nu resping trecutul, ci îl asimilează și îl depășesc. Curentele de avangardă doar declarativ s-au dezis de trecut. Ceea ce a rămas valoros realizează sinteza originală dintre inovație și tradiție. Eu însumi aici plec de la tradiția satirică și sarcastică a lui Eminescu. Însă gândurile și expresia lor artistică sunt ale mele. Recitiți textul ca să înțelegeți și ce nu v-a lămurit complet.

Sunt onorat și copleșit de atenția domniilor voastre. De asemenea, de recomandarea textului de către redacție.

Vă mulțumesc și vă mai aștept printre rândurile mele!

Domnule Dume, îmi păstrez intact respectul pentru creația celor amintiți în rândurile personale. Unii nu mai publică aici, alții revin din când în când. Motive pentru a pleca există, desigur; la fel, motive de a rămâne aici.

Mulțumesc pentru reamintire!

Domnule Diaconescu, știam de pierderile de ritm, dar acesta-i riscul attunci când urmărești ideea. Am modificat, dar în măsura în care nu m-am îndepărtat prea mult de ceea cee am vrut să spun. Totuși, ținând cont că nu sunt un poet consacrat, doar un simplu veleitar, am realizat un text destul de bun. Și când ești un necunoscut pentru lumea literară, îți poți permite mai multe realizări mediocre decât consacrații.

La mulți ani tuturor membrilor din comunitatea literară „Poezie.ro”! Nu în ultimul rând, urări de bine și cititorilor acestui site, fiindcă, fără ei, ne-am citi doar între noi. Atât cât ne mai citim...

Vă mulțumesc pentru lectură și păreri. „Vina” este împărțită, Ottilia. Acum o împart și cu cititorii!

Mă apropii cu sfială de textul acesta, fiindcă este în el o durere luminoasă, iar tilul este unul sfâșietor. Știu că este prea personal, dar am îndrăznit să spun ceva aici, fiindcă nu avem de-a face doar cu o simplă terapie prin scris, aici este altceva. Este un cântec iscat din puterea credinței, un recviem pentru îngerii plecați prea devreme, dar și un imn închinat Celui Care a învins moartea. Apreciez faptul că ați căpătat, în timp, un bun simț al ritmului, fie că scrieți în vers liber, fie că folosiți prozodia clasică. Într-un singur loc de aici, mai precis în ultimul vers din strofa a patra, se pierde puțin ritmul. Ați putea spune: „sub seceri grâul piere iar sub talpă”, fiindcă sw păstrează sensul.
Este neîndoielnică, din punctul meu de vedere, și realizarea estetică. Știu că nu puteți schimba titlul (eu l-aș fi văzut, mai degrabă, ca subtitlu), însă, dacă veți include textul într-un volum de versuri, v-ați putea gândi și la altul.

Zâmbetul vine din conștiința efemerității noastre. Atitudinea aceasta de a împărți zâmbetul tuturor, fie buni, fie răi, vine din morala creștină. Nu este o atitudine defensivă, ci una de recucerire a lumii și de armonizare a acesteia. Deși acest îndemn poate fi perceput și ca o ironie fină, izvorăște din dragostea de oameni.
Simplitatea discursului nu exclude natura sa reflexivă, dimpotrivă, chiar dacă enunțurile par să fie scrise/rostite cu lejeritate.

Vă mulțumesc, doamnă Alexandra Alb pentru impresiile dumnevoastră de lectură! Am încercat ceva, după puterile mele limitate. Mă bucur că dumneavoastră v-au spus ceva gândurile de aici!

George Pașa

Prietene, cred că de acum va fi din ce în ce mai greu să-l ascult pe Albăstrui ce zice. Că, așa cum spune el, parcă în fragmentul precedent, lumea sa (a poemului) și lumea noastră) se ating din de în ce mai puțin. Iar cum eu pendulez între cele două lumi, se poate întâmpla să-mi scape lucruri esențiale. Cred că este necesară, de acum, o lăsare a scrisului să se desfășoare dincolo de văzul lumii, până cartea Albăstruiului se va definitiva (dacă, desigur, va ajunge vreodată la vreun final).
Cred că ai dreptate: Histria și Grădina Inorogului vor fi avut un rol important în ceea ce scriu acum, după câțiva ani. Desigur, cel mai important rol îl are Dumnezeu, fără de care nu aș fi scris nimic. Noi, creatorii, nu suntem decât istrumente imperfecte pe care doar El poate să cânte acordurile esențiale.

O toamnă plăcută, cu mii de regăsiri, fericiri și iubiri îți doresc!

Mi-a plăcut textul, în primul rând pentru mesajul său luminos și lucid, dovedind o bună cunoaștere a lumii în care trăim. Mă-ntreb de multe ori dacă vocea poeților și a altor oameni care văd semnele veacului nu cumva se ridică în van. Cred că nu, fiindcă totul are un sens, chiar dacă mulți își astupă urechile sau își scot la iveală veninul din inimă. Și prozodia este bună, existând doar o abatere, acolo unde cuvântul „capsulă” trebuie citit cu accentul pe „a” pentru a se păstra ritmul.

Îmi place că mai reveniți, din când în când, la cântec, mai precis, la armoniile consacrate ale acestuia. Și mesajul, și expresivitatea textului mi-au plăcut. Un text demn de a fi închinat celor sărbătoriți, „ca un nou izvor/și un nou început”.

Un text sensibil, cu destule urme de poezie. Ar fi putut fi mai multe, dacă nu s-ar fi căzut în declarativismul care impietează cumva asupra reflexivității textului, mascată de surâsul unui eu conștient că încă n-a ajuns, încă, la sine. Esența sa umană poate fi chiar foarte aproape, chiar la un milimetru distanță, cum pare să sugereze eul poetic de aici. Ideea renașterii prin sufletul/ lumea/ ființa persoanei iubite nu este una nouă, dar poetul îi dă o notă personală. Desigur, nu lipsesc nici aici unele glumițe, însă, chiar reușite, rup cumva armonia pe care, altfel, ar fi avut-o acest text. Nu înseamnă că nu țin și ele de un stil personal, pe care l-am remarcat de-a lungul timpului în ceea ce scrie Valeriu Barbu. Aceste lucruri le spun după mai multe lecturi ale textului, fiindcă după prima, asemenea oricărui cititor obișnuit, am avut în vedere, în special, expresivitatea și latura emoțional-reflexivă.

Oricum, dacă m-am oprit aici, să se știe că este de bine.

Vă mulțumesc tuturor pentru impresiile de lectură și pentru aprecierea textului.
Da, Ottilia, un șir nesfârșit de vieți.
Răzvane, sfera e ideală, nu materială. Chiar dacă se vorbește despre „corpul” nostru astral.
Domnule Dume, v-am mai spus că nu scriu cu intenții de poezie filosofică. Totuși, este drept ce spuneți. În ceea ce scriu, filosofia este implicită, nu explicită.

De ce să nu recunoaștem: fiecare autor se bucură atunci când îi sunt percepute creațiile. Ceea ce reușește aici domnul Dume. N-aș zice însă că atitudinea aceasta ar fi ceva nou în creația mea. Poate că ar fi un accent mai mic pe expresivitate, fiindcă, de obicei, aceasta însoțește, în ceea ce scriu, reflexivitatea sau/și ambiguitatea.
Suntem oameni, nimic mai mult, domnule Popovici. Erorile ne pândesc la orice pas. Important este să le depășim, pentru a rămâne oameni. Cam acesta ar fi unul dintre adevărurile despre om.
Repet, domnule Rachieriu, suntem oameni. Avem și n-avem limite, în același timp. Acestea sunt un dat ontologic. Eu mă refeream la acelea impuse de ceilalți. Ne depășim, uneori, limitele, dar dăm peste alte și alte limite, până sfârșim... în nesfârșire.

Vă mulțumesc pentru semnele dumneavoastră de lectură!

M-a impresionat această scriere în proză. Are efect eliberator. Acum, când reciteam, mă gândeam să citez un pasaj care mi-a plăcut mai mult, însă am observat că s-a referit la el domnul Popovici. Cred că nimic nu e pierdut, odată ce în suflet se păstrează amintirile dragi. Atunci înstrăinarea nu-și mai face efectul cu aceeași forță.
Limbajul este bine ales, clar, coerent, precis, încât redă fidel conținutul. Chiar și rarele inserții ale stilului indirect liber au efectul scontat. Nu este o scriere ieșită din comun prin cine știe ce tehnici narative novatoare, însă stilul este, în mod cert, unul de calitate. Dacă va fi publicat în vreo carte sau într-o revistă, mai sunt necesare vreo câteva corectări ale punctuației.

Iată că poezia se poate împaca foarte bine cu realul și cu mitul. Există aici o „încercare a Labirintului” personalizată, cum de altfel mitologia generală se împletește cu una personală. Mă bucură, de această dată, că s-a revenit la versuri unde muzica (și exteriorizată, și interiorizată) se îmbină cu simbolistica și emoția poetică. Dincolo de recurența unor motive poetice specifice stilului auctorial (adecvate aici), cel mai mult îmi place faptul că eul poetic este o natură dilematică, legând prin fire nevăzute amintirea de regăsire, gândul de emoție, matematica de poezie. Totul pe aceeași Plajă cu Suflet.

Cred că în versul al doilea s-ar putea spune: „până ce gândul”, spre evitarea dizarmoniei.

Răzvane, păcat, totuși, că nu vrei să ții cont de opiniile care te-ar putea ajuta. Reflexivitea rece a acestor versuri (de fapt, a enunțurilor așezate în formă de vers) nu e poezie. Greșești dacă spui că reflexivitatea nu transmite și emoție. Atunci, versurile lui Eminescu din „Glossă” și din multe alte poezii cu substrat meditativ, cele ale lui Rilke, Trakl, Pasternak etc. cum de transmit și emoție prin conținutul lor reflexiv? La fel, nu cred că nu știi de formulările pleonastice, ci le utilizezi în mod voit. Poate fi un mijloc de expresivitate, dar nu trebuie exagerat.
În fine, este problema ta cum vezi actul poetic. Dar cum și eu respect adevărul, nu am cum să apreciez o asemenea viziune. Toate cele bune!