George Pașa

Titlul este unul frumos, dar, în același timp, ridică și pretenții mai mari de la poet. Adică volumul să aibă un conținut pe măsură. Sper că s-a reușit acest lucru. Felicitări și toate cele bune, domnule Dume!

Știu că nu mi-a ieșit un text chiar pentru copii, de aceea am scos și subtilul acela. Zâmbesc, fiindcă sunteți a doua persoană care, în decurs de mai puțin o lună, aseamănă cu stilul lui Dimov ceea ce am scris în prozodie clasică. Mă pune pe gânduri lucrul acesta! Trebuie să scriu neapărat cu totul altfel când recurg la muzicalitate, astfel încât să nu mai semene cu scrisul nimănui.
Mă bucură semnul din partea unui tânăr poet, care, de asemenea, nu a renunțat cu totul de a scrie altfel, dincolo de pecetea prozaismului impus poeziei actuale.

E un text prea personal, de aceea nu mă încumet să adaug mai mult decât textul spune. Poate doar o sugestie pentru versul „Cum arată-n vis grădina-n lumina Bunului Dumnezeu…”, unde adjectivul ar putea lipsi, pentru ritm și păstrarea măsurii. Adică așa: „Cum arată-n vis grădina-n lumina Lui Dumnezeu”.

Cum ziceam și în precedentele comentarii la texte mai vechi ale autorului, se pare că se optează pentru un stil eclectic (prezent, de altfel, în mai mică proporție, și textele scrise în anii trecuți), cu o îmbinare, aparent întâmplătoare, între prozaismul și lirismul expresiv. Văd că anul acesta apare mult mai des motivul florii-soarelui, poate unde e și mai pronunțată o anumită viziune solară a creației. Ingenioase mi s-au părut în special versurile „Cu P scris pe piatră/Şi i, care se ţine după mine/Cum mă ţineam eu în magazinul din colţ/De fusta mamei, ca să nu mă pierd”.
P. s. Romică ăsta de care vorbiți seamănă cu acela de la terasa (întâlnit în iulie 2011), care spunea, în poemul pe care l-am scris împreună: „dă-mi, domnule, un leu/eu știu să-l beu/cu sorbituri mici/de nectar/și de n-ai mărunt/găsim rest/o lecție de acrobație/într-o beție”.

Am mai citit și alte „exerciții de sinceritate”, iar acesta mi se pare printre cel mai reușite, cu un final care m-a determinat să mă reîntorc la lectura sa și să-mi spun: uite un text care a reușit să treacă dincolo de trăiri și gânduri subiective și să atingă general-umanul!

Nu este aici decât un exercițiu poetic. Mă bucur că vi s-a părut reușit.

Cristina, din când în când, îmi mai amintesc de stilul scrierilor mele din anii trecuți, când ironia și autoironia erau, cumva, mijloace preferate. Da, o „lacrimă soft”!

Bogdane, și mie îmi place cum scrie Dimov, dar aici, cum spune și Liviu, numele e doar un pretext, viziunea fiind departe de onirismul imaginarului dimovian. Poate că era rima ce mai potrivită pentru „mov”. (!)

Ottilia, eu nu uneltesc. Dacă ai inventat un termen pentru utilizarea uneltelor de scris, de acord! ”De vină” este și acum unealta cea mai importantă, „pixul meu nărăvaș”.

Liviu ai intuit bine. Nu mă gândesc la stilul cuiva atunci când scriu, fiindcă textele vin după cum îmi este ritmul interior. Dacă el presupune melodicitate exteriorizată, în versuri mai lungi sau mai scurte, așa se scrie și textul. Rareori îmi propun să scriu într-un fel sau altul, excepția fiind atunci când am în vedere o poezie cu formă fixă: pașadină, sonet, acrostih, poem într-un vers etc. Acum, da, am vrut să fie în prozodie clasică.

Yannelis, am vrut să scriu în zi de 17 și s-a nimerit să am ceva inspirație. Știi că-s „mai leneș” și nu scriu decât atunci când simt/cred că am ceva de spus. E mai bun versul pe care l-ai adăugat decât cel din original, însă aici de vină este căutarea unei rime cât mai potrivite, nu în asonanță. Am zâmbit când am văzut titlul comentariului tău și m-am gândit, cu bucurie, la „detașarea pe frontul minunii”.

Vă mulțumesc tuturor pentru semnele de lectură, urându-vă o vară frumoasă, cuminte și sănătoasă!

Cum spuneați în alt text, miracolul are mereu o altă înfățișare.
„Aşa-i cum spui
Cuvinele vin singure
Sunetele, valuri de lumină
Sânge albastru ca marea şi cerul
Când barcă pe valuri, când cer înstelat
Ca-n visul cu răsăritul de lună-n seara eclipsei
Pe plaja de la Trei Papuci, cu cafea la nisip şi cu chitară”.
„Vrei, nu vrei
Titirezul s-a oprit
Chiar în pipa lui Magritte

Pipa, ca o locomotivă
A făcut câteva rotocoale de fum
Un rotocol s-a oprit pe capul povestitoarei
Altul pe capul poetului
Şi celelalte
s-au adunat într-o ceată
care s-a pierdut în ceaţă...”
„Ceața care s-a pierdut în eeață” am mai întâlnit-o și în alt text al dumneavoastră. Problema este că nu era aceeași ceață și nici același fel de rătăcire în ceață. Matematic nu știu cum să zic. O constantă cu multe variabile ar putea fi acceptată ca un paradox, dacă matematic e imposibil?

Cred că dacă domnul Popovici ar scrie și roman, n-ar putea renunța la pasajele lirice. Personala de aici, ca și altele, mustește de poezie. O poveste în versuri, cu note melancolice, pasaje reflexive, și cu imaginar, și cu real, întrețesute fin, cu tiv și motiv. Dacă stăm să ne gândim bine, ceea ce scrie domnul Popovici în ultimii ani ar putea face parte dintr-un asemenea roman în versuri. Fiindcă există și personaje pe care le reîntâlnim de la un text la altul, și fire epice care se reiau în alt text de acolo ce unde au fost întrerupte. Aici, mai mult și mai mult mi-a plăcut strofa din a cincea secvență, chiar dacă se reia din textul precedent:
„treci o dată pe lună pe la sălcii să-ţi spui acolo îndoielile
şi dacă tot ai ajuns, treci şi pe la lebede să nu uite de tine
cu voce tare, stai de vorbă cu ele şi cu pescăruşii
când ţi se pare mai potrivit, ia-le pe toate în inima ta
ca altădată să nu mai faci atâta drum…”

E manierism poetic, poate nu în sensul rău al cuvântului. Adică e un fel de specie literară pe care pretind că am inventat-o eu acum vreo 12 ani, de parcă aș fi un demn urmaș al reinventatorilor roții de la căruță. Și, culmea, am mai poreclit și pașadine asemenea scrieri. Da, cam așa e cu versurile acestea, după principiul „non multa, sed multum”.

Domnule Popovici, mi se pare inspirată alegerea acelui vers din ultimul meu text, fiindcă poate fi un ajutor și pentru lectura textului de aici. Într-adevăr, pentru lectură este bună și discernerea tăcerilor din cuvinte.

Cristina Moldoveanu, Iulia Elize, aici nu-i decât un exercițiu poetic, de aceea în mod sigur este un text perfectibil. Nu pot renunța nici la „hărăzit”, nici la forma acelui vers final, în ciuda rimelor asonante. Fiindcă textul are versuri libere, dar nu și albe. Poate o rescriere, după un timp, fără a știrbi semnificațiile inițiale.
Mă bucură semnul dumneavoastră de lectură!

Domnule Rachieriu, cuvântul „destinal” nu există, l-ați creat dumneavoastră. Nu cred că era un cuvânt necesar, tot mai bună e sintagma „drum al destinului”. În rest, ca de obicei, sunteți un inegalabil (răs)tălmăcitor de sensuri.
Bravo, domnule!

Vă mulțumesc pentru impresii. Totdeauna este loc de mai bine. Succes și domniei voastre!

Au trecut doi ani și jumătate de la ultima recomandare a unei poezii scrise de mine, de aceea îi mulțumesc redactorului care a avut inspirația să evidențieze textul acesta. Nu e nimic nou în ceea ce am scris, revin la o tehnică utilizată acum 10 - 12 ani, cu un plus de substanță, aș zice.

Totdeauna mi-au plăcut deschiderile din creațiile tale. De fapt, aici sunt mai multe lumi care, aș zice, ba se intersectează, ba merg paralel, până „instalația” de cuvinte capătă propria ei coerență. De asemenea, impresionează aici și diversitatea de stări pe care textul le produce la lectură. Un supra(eu) poetic domină această mare de gânduri și de cuvinte, cu fluxurile și refluxurile sale, de asemenea, organizează fluxul imaginativ și ideatic.
Din punct de vedere al tehnicii creatoare, dar și al expresivității, textul mi se pare destul de bun.

Vă mulțumesc frumos pentru opiniile dumneavoastră. Aici se dorește un fel de epilog pentru acestă specie lirică. Chiar dacă nu cred că voi renunța cu totul la a scrie așa. Proiecte literare nu mai am, doar cele deja definitivate, care e posibil să fie publicate cândva.

Chiar dacă pare a fi scris cu furie și cu o oarecare dezolare, față de nota în general optimistă a textelor tale, ca realizare artistică, textul acesta pare a fi printre cel mai reușite ale ale din ultimul timp. Am vrut să zic acest lucru atunci când l-ai postat, dar nu voiam să se spună că ne tămâiem reciproc.

Dragă Ottilia, iertare îți cer pentru întârzierea răspunsului, dar nu prea am ce să-ți spun înafară de „Mulțumesc!”. Din păcate, ești printre puținii care mai văd boabele de mărgăritar aruncate în troacă.

Domnule Ioan-Mircea Popovici, vă mulțumesc, de aici, „din izolarea mea”, și vă doresc tot mai multe reușite poetice între „scrisorile de mai”.

Cu stimă,
George Pașa

Hristos a înviat!
Vă mulțumesc pentru aprecieri! Meritul este al domniilor voastre, fiindcă ați văzut ceea ce ați văzut.
Ottilia, nu este nici măcar o sintagmă neobișnuită aici, doar o versificare a ceea ce intuiește un creștin.
Teodor, ne formăm o imagine despre adevărurile lumii, însă Adevărul nu-l știe decât Dumnezeu.
Da, poetul este și el om, domnule Popovici. Zaua unui întreg șir de tădări.

Domnul să vă binecuvânteze!