ce face un 'supra' de ziua lui

înaintea acestui poem
a fost o tăcere de patruzeci de ani

mereu mi se întâmplă așa
când mă apuc să scriu ceva aud de fiecare dată
vrei o vișinată, o cafea, ceva de mâncare?
sunt gândurile care mă întreabă de una, de alta,
știți și voi cum întreabă gândurile în singurătate
de nu te lasă în place.

ce mă deranjează este că mă întreabă ca pe un instalator
venit să repare o scurgere din stern.
mă întreabă una, mă întreabă alta ca să treacă timpul, știu.
ca să nu se simtă atât de vinovate că nu pot rezolva singure
și le trebuie un supra.

hm! un supra care repară scurgerile de cuvinte ce se curg din stern.

de-ar ști ele ce sunt acele cuvinte
și cu ce timp baban trebuie să le trăiești pe buze
ca să .

așa că
le las să mă servească cu ce au mai bun
cum se obișnuiește. să cotrobăie
prin toate timpurile vorbirii sau ale amintirii.

și eu mă depărtez în țeavă ca să rezolv conștiincios
problema pentru care am fost chemat.

le las să mă privească din pragul ușii
cu admirație și speranță (mai ales speranță că dacă nu e speranță este vai de tristețe!)
le las să mă privească și îmi văd de depărtarea mea de sub chiuvetă.
o depărtare în poziția fetus, care se continuă în mersul piticului
și din când în când se continuă cu mersul în pumni (sunt legate strâns astea trei
ca într-o horă)

cu cizmele de cauciuc contra umezelii băgate până la vintre
știu sigur că am să răzbesc!

și mă tot întreb la ce să spun gândurilor de acolo, de departe,
la ce diagnostic să le dau constant, ca un profesionist ce sunt
(păi, dacă e să ne jucăm de-a pierderea de timp
hai să pierdem și busola!)

mă întreb ce să spun ca să învingă ecoul proaspăt instalat,
pentru că odată pusă întrebarea, întrebarea nu dispare. întrebarea
rămâne în preajmă ca un animal de campanie, născând altele.
și tot așa.

și da! vine vremea când mă întreb în grabă la ce să spun gândurilor
pentru că acestea tocmai au tăcut.

gândurile tocmai au tăcut!

nu știu de ce, de cum intru în țeavă
ele tac. mereu e așa.
tac mai bine decât mine în cei patruzeci de ani.

cineva mi-a spus (un profesor la un curs?)
lumea este o fermă de litere din care trebuie să faci cuvinte. pe care
tu trebuie să le crești mai departe, să le altoiești, să le revinzi
dacă timpurile devin anevoie. din toate iubirile trăite,
din toate pasiunile, aventurile, din eșecuri și trădări etc,
trebuie să compui numele lui Dumnezeu.

într-o lume nebună trebuie să înveți să vinzi iluzii gândurilor
care te privesc din pragul ușii așteptând ca tu să repari ce au stricat ele.
tu, cel care înainte de toate, înaintea lor, erai nimic.

involuntar vine pe buze povestea aia cu iubita
să le spun povestea aia?
(uite, mă ia cu tremurat numai când îi pomenesc numele ăsta generic de iubită)
vine povestea aia cu iubita, zic, când te strânge viața într-un punct și zici Bogdaproste!

de aia crezi în fiecare literă ca într-o litieră.

mai vrei o vișinată, o cafea, ceva de mâncare?
de n-ar veni după mine gândurile pe țeavă. în mediul ăsta
ar vedea cum stă treaba. s-ar dumeri.

așa că le spun repede

da, vreau!

și cu inima încălțată bine
stropesc cu sânge închegat intrarea, ca să se sperie
și
să se ducă după cele promise,
dar nu până departe ci în proximitate, cum fac porumbeii.

timp în care eu pot să repar cu tăcere
toate cele!