Gabriela Marieta Secu

Ma iarta ca - citindu-te, nu te pot localiza decat in tine insuti... Aici e lupta, in tine si te invingi, daca nu cumva deja te-ai si invins desi balaurul mai zvacneste inca decapitat... esti insa constient ca la apusul soarelui ultimul cuvant vafi al tau si nu al lui... ecoul interior va fi de mult sfarsit... Ma iarta, asta am simtit eu citindu-te...ca esti apropae invingatorul propriilor tale slabiciuni... nu slabiciuni... bal;aurul e partea vulcanica... intri in lumina eului tau...

pe strada poeziei mele, pesimismul, tristetea sunt realitati, nu pot sa fiu vesela fiindca stiu despre povesti vesti cu aripi jumulite... Multumesc de trecere...

imi place si mie poezia asta, acum la distanta in timp, am si eu o clipa de timp liber, poezia imi pare scrisa de altcineva... cred ca ar trebui sa ma citesc si eu cu seriozitate dupa ce scriu repede cate o poezie pe aici, ca sa nu le pierd... nu mai folosesc de mult hartia, timpul ma preseaza...asa ca scriu repede, uneori nici macar nu citesc ceea ce scriu, e cazul sa ma citesc, nu?! va multmuesc...

Multumesc trecatorilor, cititorilor ce ma mai citesc... e greu sa lasi marea sa raspunda ea, in locul tau, atunci cand ancora te tine in rada, si nu poti ajunge la tarmul furtunos... va multumesc de trecere....

Vad ca am ajuns si eu la gazeta de perete... noroc ca nu ai facut repede si o caricatura ca sa fie tacamul complet... oricum, multumesc de haz-necaz, balanta de rasu-plansu... uite asa traim cand ne vine a muri - zambind cu gura pana la urechi... epigrama e un gen literar in care nu am intrat - o citesc, uneori o gust, alteori nu... Ne mai citim...
asa cum am spus - cu cine vrei, cu cine poti, e valabil pentru cin se simte cu musca pe caciula si cu prea multe vrabii in mana...pe garduri...

Mi-a fost drag Ioan Alexandru, altfel - omeneste, il stiam pe cand nu-l stiam...cand am aflat cine e, a trecut Dincolo... Si drumul lui e bine individualizat... semanam in iubire...dar nu suntem identici... Ce dor mi s-a facut de toti pe care i-am cunoscut cat de cat si au trecut dincolo... nici nu-i mai visez... mi-e dor de ei... tare dor...

daca simti ceea ce scrii, daca iti traduci simtirea - inseamna chiar ca iubesti, sau ai iubit la superlativ... conteaza sa poti iubi tu, cand iubesti - intineresti... cand nu mai putem iubi, alunecam spre batranete-moarte... doamne ce medicament e Iubirea, iubirea spun si nu neaparat dragostea de doi bani de doua clipe...

iti multumesc pentru ca stii sa citesti, ca ma citesti... nu m-am gandit nicodata profund la ceea ce scriu..imi traduc sentimentele si le imbrac in cuvinte... multumesc pentru concluzii, iubesc florile... si uneori cred ca ele ne si vorbesc...tacerile pe care nu le intelegem sunt uneori atat de expresive.

multumesc silvia, sper ca diseara sa am timp sa vb. cu tine...daca merge netul... lasa povestea asa... poate voi scrie si-n proza...mai mult...despre umbrele astea... sunt chiar fiinte, fiinte carora le-am dat iubirea mea... dreptul de huma, de tarana pe care eu nu l-am acceptat... multumesc de trecere

telesimpatia, similitudinea sentimentelor... si ma doare, furtul acela dintre cuvinte... acea evaporare a subiectului din propozitie... multumesc Silvia, ai spus tu, si ce simt eu azi...desi n-ai de unde sti, ce anume ma face sa simt poezia ta ca pe o durere personala... Oare iubirile ori fi gemene, sau e vorba de o aceeasi iubire risipita in noi toti? Imi place mult, mult vara vazuta astfel de tine... si totusi, la Constanta, bate vantul si valurile intreaba iar: Cand ajungi sa vezi Marea aici la Constanta?

Da, de ai putea sa-l faci tu pe Dumnezeu... de scris e usor, ai reusit... Imi pace poemul tau....incer, de-ai stii la durere, in luminis de dezamagiri, in pielea lui toma necredinciosul, de cate ori nu m-am gandit ca ar trebui sa-l facem si noi oamenii pe Dumnezeu din Ceva tangibil-vizibil...asa ca sa avem un loc un ceva concret unde sa nergen sa dan cu capul cand facem tampenii, cand ne gresesc altii si nu tim a ierta si nici nu ne lasam a fi iertati... imi place sincer ce-ai scris si mai ales cum ai scris...

Disperatii citesc mica publicitate, cei ce pot si au - citesc rubricele mondene...barfe... Mi-am promis ca nu voi fi niciodata jurnalista...
Mi-am petrecut ziua de luni la spital, soacra mea are trei baieti si trei nurori, ca a mai mica si a mai rea - a trebuit sa stau eu la capul ei in timpul unei operatii foarte dificile... Ma spal si pe gand de mirosul si durereile vazute timp de 24 de ore in spitalul de urgenta din Constanta... Iertati-ma ca v-am intristat, simteam insa ca voi veti citi si durerea durere, vamile astea de disperare, ce nu-mi apartin... dar care ma dor ca niste rani personale... copilul flamand, deosebit de curat si ingrijit, inteligent, cu o privire ca toata durerea lumii, m-a marcat profund... atat neputinta tatalui, om instruit, tanar, curat... si singur... cu un copil bolnav...probabil ca pustiul nu mai avea nici mama... Iertati-ma da destainuirea asta... trebuia sa ma spovedesc durere undeva...simteam ca mor daca nu strig cat ma dor oamenii, viata si moartea lor...

Ora mea de lut - uzata, poate da si poate nu... imi plac complexitatile simple... ma bucur ca te-am impresionat... mai fac printre atatea boacane si lucrui simple, ia o lacrima, o parere de rau, o idee... sunt om si nu zea...femininul de la zeu... ne mai citim, mai vb. poate ajungi la marea mea... si ne mai si vedem, fara si - ca nu ne-am mai vazut...

In clipa in care scriu, sunt serioasa, cred ca si iubesc, desigur un personaj, fiind si eu la randu-mi personaj... ma iarta, mai bine taceam... oare e posibil sa mimezi sentimente? Sa te minti singur - si in acelasi timp si pe celalat? Nu-i corect, poate pe altul daca il minti, e oarecum usor...da sa te minti pe tine insunti sta de pacat... Poate voi scrie ceva pe tema minciunii, multumesc de idee... Inca o data, ma iarta, in povesti-poezii n-ar trebui sa fie vorba de minciuni... da este ca in viata...scriu anapoda... scriu romaneste acum de parca as fi venit din Patagonia...

mesajul lui Adrian Munteanu, mi-a adus un zambet inspre ras, era firesc sa fac mentiunea asta... Iti multumesc Adrian ca ma citesti, ca ai trecut cum s-ar spune si pe strada poeziei mele... pe aici - de-io vesnicie plopii sunt fara sot i-a tot innumarat Eminescu... eu insa - nu stiu cum fac da-i vad mereu perechi perechi... Ai naibii plopi...sau poate vederea mea e de vina...vede dublu si n-am baut decat niste fanta... o fi sost expirata...fanta...

De iubire nu poti fi niciodata vinovat, chiar si atunci cand o ea, sau un el - nu te poate iubi - asa cum iubesti tu (aici -cea care scrie)cu asupra masura, dar aflandu-se deja in alt loc, in alt timp...
Oricum multumesc de trecere...

Multumesc de trecere, de apreciere, scriu direct pe calculator, am mai spus sunt poeta cu ora, la servici nu prea ma timp si voie sa scriu poezie, acasa, am voie da n-am timp... si, cand prind calculatorul mai respir cate- trasnaie...

Nu... e asa cum am scris dintr-o respiratie, eu nu refac ceea ce scriu, pot scrie altceva.. nici cand pictez- chiar daca e aceeasi tema nu fac un lucruu de doua ori, poate gresesc, dar asa sunt, si e cam tarziu sa ma dezvat de mine...multumesc de trecere, exista un el - , desi poate fi doar o fictiune... chiar si fictiune - iluzie...tot una singuara...

Te joci frumos bacovian, mai altfel, mai departe insa... altfel de lacustre cuvinte... oricum - mie imi place ploaia, dar aici in poezia ta - ploaia capata un parfum aparte...ploaie parfumata de imagini cunoscute-necunoscute, fruumoooooos.... ca o ploaie in care te poti si indragosti...

Vezi daca, citesc pe sarite si rar? Ai ajuns la iubire, o spui aici... imi place cum scrii, te voi mai citi, cu atat mai mult cu cat de Oltenia ma leaga amintirile bunicilor mei trecuti putin - dincolo - apropo, din Oltenia asta s-a nascut tatal meu... si ca orice fiica - iubesc povestile - vesti din acele locuri.