Gabriel Nicolae Mihăilă

Rumi — "Somewhere beyond right and wrong, there is a garden. I will meet you there." când te-am invitat prima dată la mine aveam camera plină de păpuși și ți-am prezentat cea mai bună

aveam un prieten imaginar nu se îndoia niciodată de el ci doar se întreia să acopere un spațiu cât mai mare prin sufletele lumii, avea latura "strivială" foarte dezvoltată, vorbea atât de

în prima și în ultima zi a nins nici un adult nu a zâmbit nici un copil nu a plâns nimeni nu învățase cum e o zăpada mare, aproape că ne acoperă munții, crăpăturile de la

în capătul holului un pulsar de întuneric mă hipnotiza ochii îmi erau ca o fântână a nopților albe se citea pe trupul meu o bulină roșie de om ce stă să se prăbușească sângele îmi era rece,

(în sufletul meu demonii sunt împietriți așteptându-mă doar să le arunc o privire în ochi pentru a reveni la viață) nu mersul prin întuneric nu e ca mersul pe bicicletă nu te obișnuiești

era de-o tristețe cum rar simți vorbea ore în șir despre cum capetele podurilor sărută frunțile mașinilor despre cum viața fuge pe furiș din corp țigară cu țigară spunea că la marginea singurătății

răsăritul ăsta nu e nimic mai mult decât un clovn văzut alb negru într-un cimitir, la fel și oamenii ăștia de pe margine care aplaudă fără să știe de ce dacă ar da morții mână cu mână ar fi puțin

nu am mai scris de când apele s-au unit în noi de când au înghețat obosind să mai curgă contratimp inima ta bate doar o dată la două ere glaciare în rest e ca un iceberg, ca o poezie condamnată

I Hai să vorbim despre noutăți Despre cum oamenii au devenit păpuși fără vlagă, fără păpușari, fără un impuls sau fără măcar Cea mai primordială senzație de atingere Îmi zic în

știți când e vorba de poezie sunt mic ca atunci când eram la bunici la țară în Lăstun ei împingeau iar eu ajungeam la volan dar nu și la pedale și ce fericit eram

am fost învățat că ai nevoie doar de o singură pereche de încălțăminte pentru a ajunge unde îți dorești de o inimă ca un rezervor plin de combustibil de super glue să-ți lipești tălpile care se

stai dreaptă păstrează-ți kimono-ul alb și lasă inima să fie o centură neagră ce taie întunericul în două să fii atât de caldă încât nepoții să te povestească nepoților lor ca pe o mică

era o floare rară carnivoră la plecare i-am spus că iubirea e doar o piatră în bocanc durerea damigeană plină s-a spart în mii și mii de bucăți apoi s-a însămânțat prin corp era o floare rară

pe dinăuntru un cutremur așază oasele în ordinea lor firească pe dinăuntru străzile sunt acasă pentru orfanii care bat din poartă în poartă cu inimile agățate de coaste precum globurile de

ce șansă ar fi fost să ne întâlnim din nou două corcodușe verzi proaspete în același zarzăr pe care lumea îl scutură cu pofta unui copil de fructe coapte ce șansă ar fi fost să întind din nou

de la un capăt la altul al ființei mele se întinde marele zid sufletesc este vizibil prin toți ochii străini chiar și prin cataracta groasă a trecerii timpului nu voi face învoială cu oamenii

ș-am agățat telefonul în cui pentru o oră cineva în casă se uită la insula iubirii sonorul deși mic mă irită lucrurile sunt simple spune-i submarinului că și-a rătăcit torpila apoi citesc Mici