Gabriel Nicolae Mihăilă

vezi? această autostradă verticală pe care destinul, pescar iscusit, îți aruncă inima momeală în mijlocul zborului meu am carnea arsă te-au mințit, doar cadavrele plutesc în

mă iubesc nu mă iubesc mă iubesc nu mă iubesc mă iubesc nu mă iubesc și mai înnod o venă, mai smulg o bucată de carne crescută în plus, mai ascund 2 bătăi de inimă care îmi sunt încă străine, te

oare câți au reușit să vadă dincolo de stereotipuri, dincolo de complimentele unor oameni care de fapt nu există, dincolo de chip, dincolo de privire, dincolo de ochi goliciunea, tristețea,

mă întrebai dacă am ajuns unde voiam nu am apucat să îți răspund niciodată colțul ăsta de univers a fost așa greu de părăsit nu avea o ușă din spate ci doar un culoar întunecat o prăpastie ca o

dușumelele de la marginea cerului erau umede eu mă întindeam peste tot pământul iar ea a lunecat între zidurile mele, cel mai mare joc domino a început să își numere piesele căzute dar

iubește-ți femeia așa cum merită, dacă nu o să o facă altul iubește-ți bărbatul așa cum merită, dacă nu o să o facă alta the bad guy: “toți oamenii trebuie să aibă un cod ești loial unui

bărbatul de pe strada 7 nu s-a născut ci a fost plămădit din două mame, două anotimpuri, o planetă cu spatele ars de soare puternic două tramvaie cu rute haotice printre muritori, un geam de

am 2 brațe lipsă atât de mult mă iubește lumea mi-a purtat îmbrățișările până s-au tocit în coate până le-au căzut nasturii și au devenit casual nu mai pot îmbrățișa am mâini fantomă care trec

anul trecut a fost ca o stare de semirău ca un bărbat obligat să plătească pensie alimentară și după moarte mă apasă pereții ferestre schelălăind precum niște câini maidanezi fug când mă

te iubescul meu a facut dragoste cu te iubescul tău l-a îmbrățișat apoi a făcut cearcăne a rătăcit între polii însingurării și a murit onorabil pe câmpul de luptă inima noastră

mă ghemuiesc în asfaltul rece până simt frigul din notele subsolului o tonă furie de cretă conturează lumea îi aud scandând omorâți câinii vagabonzi castrați cerul, hrăniți haitele de lupi

mama, sarcină în 5 luni tata s-a evaporat, eram ca o minge de foc în burta ei atunci am aflat prima dată despre existența lașilor obiecte zburătoare identificabile totuși semnalările vor fi

în dimineața asta trupurile noastre sunt aproape de divorț așa că își negociază partajul eu rămân cu răsăritul acesta cu trupurile noastre grăbind să intre pe șinele a două vieți situate de o

a trecut timpul peste iubirea noastră precum cancerul peste un muribund sufletul îmi miroase a haine de spital a morgă a zero absolut sunt bolnav privesc cum termometrul îngheață în toate