Eugen Constantinescu

Spre încolo unde pălăriile clădirilor se înclină discret spre cer ca pentru un salut profund urban... Da,da! chiar spre încolo stă îndreptată țeava pistolului cu confeti, cerculețe,

Pasul întâi este o sclipire, prima înspiralată către mult deasupra mea. La pasul al doilea, ai deschis cumva ochii ciupindu-te a neîncredere (doar siajul de gânduri îți mai dă senzația de

“- Pentru tine nu există piedici !” scrie cu litere colorate pe cana mea de cafea plină ochi cu licoarea zorilor. O ridic de pe masă cu două mâini în formă de căuș și sorb din nurii zilei ce

Ni se întâmplă uneori, așa... să simțim o mreajă, sau un clocot marțian, o tresărire a zăpezilor ațipite, mirate și ele de forfota de petale lipsite de pudoare. Straniu cum: “- Încă nu te-ai

“ - Heia, heia, hei Garibaaaaldi ! - Bine-ai revenit poeziiiie !” Mă privești din prag și surâzi dar nu mă mai amăgesc de mult: știu prea bine ce se întâmplă când îmi deschizi ușa și rămâi

Dimineața, mă holbez la mine cum stau așezat patriarhal în fotoliul cărții de identitate și citesc cu voce tare: \"Prale-firea-cea-întoarsă\". Îmbrac pe rând -un invers al dezbrăcatului de

O salvare le tăie calea -fulger albastru rostogolindu-și țipătul. Aglomerație, zarvă suburbană, claxoane apăsate și uitate chiar așa, prorocul nebun speriind trecătorii la intersecția străzilor

A plouat în noaptea aceasta de vară. O răcoare lichidă ce a limpezit pavajul cu pietrele amintiri, ancore sferice ce străbat straturile clipei. Într-una din viețile sau verile trecute -uite zău,

Salut prietene! Află despre aerul din plămânii mei că este inspirat cu versuri și mai nou, (nu o să îți vină a crede...) au crescut bătături deasupra mânerelor sabiei noastre. În încheiere,

Este o chestiune de familie până la urmă se pare și de timp. Eu știam că îmi șerpuiește seceta prin albiile vinelor dar dimineața aceasta, dintr-o neatenție, am văzut în oglindă cum în spatele

Am mai trăit poezia aceasta odată. Și se făcea că o clipă era decupată dintr-un vis străfulgerând morganatic în deșert pentru ca într-o altă clipă de apoi să sufere o dublă refracție până

(Poate tu, tată ai să-mi răspunzi prin șoapte, știi tu: acelea rămase nerostite și mai ales neauzite. Sau tu, mielule, în zi de sărbătoare atunci când nu numai cuvintele se încondeiază. Sau

Amândoi avem aceiași meserie: călători în viață. Tu în lumea ta, eu în lumea mea. Între ele, cenușiu și înalt și nu mai știu de cine ridicat, gardul ce ne aburcă irișii întru

\"-Benzină, benzină, benzină...\" îmi dojeneam mai deunăzi viața, această iederă aburcată pe vise cu frunze perene, perene, perene, o anacondă însetată de aer, aerul meu ce îl mai am rămas în

Te resimt... Cum îți croiești drumul despicând molecularitatea și așa fragilă a văzduhului dintre noi. Acela care a mai rămas. Treci pe stradă, pe lângă mine, perfectă și ușor tangentă (când

O liniște cu miez de tăcere îmi șuieră peste coaste fără soț, pe sub brațe, pe sub mâini cu palmele neîntoarse spre cer. Preț de o clipă, mi s-a părut că aud un hârșîit pe la vârfurile

CINCI. (Din acizi nucleici, aminoacizi onirici am sintetizat acest Cape Caneveral -Baza existentei mele). PATRU. (Naveta Alfa va pleca spre capatul Universului la mii de

Nu. Nu ați înțeles. Nu este însă vina voastră și... nici meritul meu. Înțelegeți?

(Nu te grăbi, într-o clipă am să-mi depăn povestea, într-o clipă, cititorule!). De sub călcâie amorțite de soartă cazonă și ...de multă vreme, nu mai răzbate decât muzica unui ecou cu lacrimi

Demult (nu mai uimesc pe nimeni: iarăși voi scrie pentru tine din toate trăirile posibile voi șerpui în cuvinte abile... \"-Prea-stimabile! -Rezon, că ne-ncurci!\" ciripi un stol de

În Verona, (da, în Verona aceea!) adevărul renaște în fiecare clipă, cu fiecare aripă frântă, dând la o parte faldurile verzi de otravă care de ceva vreme ți-au încremenit

Rămânem cum am stabilit: Fumători incurabili ! Tragem în piept cu nesaț zilele, nopțile, până la filtru și chiar mai departe, printre sorbituri dese de cafea amară, amară de-atâtea colțuri de

Încotro? Am întrebat ploaia : încotro?! Încă mai țin minte culoarea păcatului meu pur... și-simplu newtonian, dar ploaia?! Ar fi trebuim să plouăm împreună, mână în mână, iar în loc de