Poezie
Jumătate de taină
(tot mai aproape de neînțeles)
1 min lectură·
Mediu
A plouat în noaptea aceasta de vară.
O răcoare lichidă ce a limpezit
pavajul cu pietrele amintiri,
ancore sferice ce străbat straturile clipei.
Într-una din viețile sau verile trecute
-uite zău, că nu mai țin minte exact-
îmi plăcea să cred că fiecare dimineață
este un panaceu al secundelor bolnave de moarte
(și ce teamă îți mai era, mamă!)
sau poate doar un perpetuum mobile al viselor mele
de copil serios și îngândurat
cu brațele sprijinite de pervazul ferestrei.
Înspăimântat, priveam cum intră pe ușă
mereu cea de pe urmă ursitoare,
rostogolindu-și tăișul în căutarea mea
-fir de iarbă care întâmplător sau nu,
tocmai mă jucam de-a:
“-Cine-se-face-mai-repede-una-cu-pământul”.
Cu capul plecat,
încă mai zâmbesc cu subînțeles căci…
A plouat în noaptea aceasta de septembrie
iar tâmplele mele străvezii
și-au alungit umbrele deasupra izvorului,
cu ochii deschiși în neuitare,
întorcând spatele apusului.
Negreșit…cealaltă jumătate de taină
se ascunde în gropița din obrăjor.
N.B. Unii copii sunt nemuritori,
ceilalți continuă să joace “S-au ascunselea”.
2 septembrie 2005
003417
0