Erika Eugenia Keller

Precum am scris in primul comentariu, apreciez haik ul scris de dv. Din câte știu sunt 2 categorii de haijini: unii care nu accepta decat 5-7-5 ( cum e domnul Serban Codrin) si altii care accepta 1-2 silabe mai mult ( și printre haijini sunt multe dezbateri pe aceasta temă). Și, da, cert, eu nu ma pun cu un haijin. Precum v- am spus mai sus, apreciez haik - ul dv
mai ales prin modul cum transferați emotia. Intențiile mele au fost cele mai bune.

Un „matinal de seară” care ne-a ținut treji — și vii. Muzică bună, foarte bună, poezii vii. Apoi rapiditatea colectivelor.
Nu e ușor să auzim „nu va mai fi”chiar și temporar
dar poezia rămâne, rămâne ca baza pentru ce va fi pentru ca
Radio Agonia e singurul post care transmite chiar și în liniște.

Poezia a fost înjunghiată în inimă, da, clasic caz de iubire poetică obsesivă!
Suspecții? Toți cititorii pasionali.
Mă declar vinovată: locuiesc în cuvânt și sunt căsătorită, de fapt recăsătorita, de două ori pe altarul expresiei.Las o steluța vesela, acum ora 2.12, pentru poezia ce a fost găsită căzută între două versuri.
Martorii spun că venise cu trenul, plină de imagini și emoții și avea în mâini,, tabolul șefului de post''.
Suspecți? Toți cei care au iubit-o prea tare.
Eu? Eu doar o urmăream în mod discret, da, da, cu un carnețel în buzunar și o metaforă pe țeavă.

Poezia a fost înjunghiată în inimă, da, clasic caz de iubire poetică obsesivă!
Suspecții? Toți cititorii pasionali.
Mă declar vinovată: locuiesc în cuvânt și sunt căsătorită, de fapt recăsătorita, de două ori pe altarul expresiei.

Ma regăsesc în stil și nu doar, un poem ca o mărturisire arsă în lumină lunară.
Mama — lupoaică, catarg, pădure și cer — e ținută vie în imagini care dor și sclipesc de frumusețe.
Tata — abia atins, aproape vis — devine ecoul ei, umbra ei, poate chiar rana ei.
Și acel copil - părinte cu o grenadă în mână, la poarta raiului...poate e și copilul din noi toți, încercând să înțeleagă iubirea părinților:
uneori aspră, uneori tandră, întotdeauna sfântă.Mama-copil, mama - părinte, mama-credincioasa, tatăl emoțional absent, tablou de fragilitate. Repetiția ii da farmec punând accent pe esență. Las o stea pentru trăire.
Mi-a tremurat sufletul citind...
(scriu cu greu de pe telefon dar acest poem pe care l - am trăit, merita).

De abia am prins gustul...si sa stii ca răbdarea o avem, mai greu cu nerăbdarea entuziastă care tot dă târcoale : )))). Mulțumim pentru implicare și pentru firea calmă cu care ții capetele acestui fir poetic! Așteptăm cu încredere cele două versuri rătăcitoare – sigur vor veni când le va fi vremea.

Între timp, ne bucurăm că suntem deja cateva voci într-un gând comun al poeziei. Si, da, asteptam cuminti toamna cu multi boboci poeti dornici de poezie.

Un text promițător cu sclipiri și ironie bine temperată.Vad o joacă cu imagini memorabile și adevăruri incomode, conturând o critică amară a imposturii literare și a falsului autentic. Tonul e curajos, cu nerv poetic și gând viu.Indraznesc sa spun daca nu va suparati ca textul dv s-ar putea îmbunătăți prin șlefuirea ritmului și a legăturii dintre idei – unele pasaje sar brusc de la metaforă la reflecție, fără tranziții clare. În plus, un accent mai subtil ar putea înlocui uneori tonul acuzator, pentru ca ironia fină să aibă mai multă forță. Astfel, textul și-ar păstra tăișul, dar ar câștiga în eleganță și coerență. Revin.

Las o steluta pentru un poem al dorului dus până la os, în care iubirea se face drum, foame, somn sfâșiat. Fiecare vers e o rană care merge pe șine, spre un „tu” transfigurat, aproape sacru. Din resturile iubirii, eul liric își țese veșmântul de fiecare zi – greu, dar viu.

Poezia are o vibrație gravă, profundă, cu o tensiune duhovnicească discretă și o sinceritate arzătoare. E o meditație asupra sfârșitului, dar nu cu resemnare, ci cu o formă de recunoștință și demnitate poetică. Indraznesc sa sugerez ca as imbunatati ritmul și cursivitatea, claritate în metafore și mai ales curățarea punctuației și reluarea unui flux liric constant. Mult succes! Pas cu pas, poezia dumneavoastra va prinde aripi.

Poezia are o sensibilitate frumoasă, o voce blândă și curată, cu imagini delicate despre vindecare, tăcere și lumină. E deja o bază solidă.
As evita ,,dezamăgirile unei zile sufocată de poveri nebănuite...”
si eu as inlocui „m-aș strecura gingaș” cu ceva mai poetic etc.
Placut. Revin.

Un poem colectiv plin de farmec și melancolie, unde șeful de gară devine martorul tăcut al dorului. Trenurile aduc amintiri, glume fine și iubiri ratate, iar viața trece poetic, cu pași de tăcere pe șine de ceară...
Multumim, Bogdan Geană.

Deja incepe dorul...

Cu umor fin și ritm clasic, poemul surprinde arta veche a evitării conflictului. O glumă serioasă despre diplomația cotidiană, rostită cu zâmbet și înțelepciune.Mda, codul bunelor maniere.

Poemul curge ca un jurnal în oglindă spartă, în care fiecare ciob reflectă un alt timp al regretului – spus prea devreme, șoptit prea târziu, trăit prea adânc. Vocea lirică își poartă vinovățiile cu un zâmbet obosit, amestecând visul american cu umbrele copilăriei, fantezii cinematografice cu goluri reale, irecuperabile. Ironia e bruma care protejează rănile, dar ele rămân acolo, vii – de la „oscarul care flutură imunitate” până la „capcanele de fluturi” care bântuie respirația viitorului. Totul e spus, dar nimic nu e reparat. „Îmi pare rău” devine o formulă epuizată, o rugăciune care nu mai are ecou. Las o steluta aprinsa puternic pentru poemul ce atinge, cu un amestec de tandrețe și furie tăcută, adevărul crud: cuvintele nu pot drege lumea, doar o înregistrează, o notează cu exactitate dureroasă – în timp ce lumea huiduie, și poeta Enea Gela se află sub greutatea sincerității. Placut, revin.

Poezie a împăcării cu moartea – nu ca sfârșit, ci ca însemn și trecere în veșnicie. Moartea fara respinge, ci o lasă să o marcheze, să o consume, să o transforme. În mușcătura morții se vede iubirea, urmele ei devin dovadă de viață.
Cu o seninătate sfâșietoare se încheie târgul: cu cât moartea ia mai mult, cu atât rămâne mai mult din poetă. Nu frica o definește, ci curajul de a fi veșnică prin cuvânt. Acum, moartea a câștigat trupul, dar poezia i-a salvat numele. Las o stelută pentru dăruirea in poezie si insemnarea mortii.
Gand drag cat am sa traiesc, Carmen Mihaela Visalon!
Revino, Ioana Barac Grigore!

Poemul construiește o alegorie tulburătoare a încercării de a înțelege, de a atinge sau de a opri timpul. Gândit ca un gest de îngrijire – tăierea unghiilor bătrânului – textul devine o luptă aproape mitologică între voința umană și materia dură a istoriei personale și universale.Imaginile sunt grele,foarte grele, tactile, aproape violente, iar timpul capătă consistență: devine lespede, os, rădăcină, mormânt. Dincolo de actul fizic, e o căutare a esenței , vers cu vers, pas cu pas se descoperă că timpul nu poate fi învins, doar revelat în durerea și înrădăcinarea sa. Versul-refren „timpul nu se lasă tăiat” capătă putere cu fiecare repetiție, transformând poemul într-o meditație despre memorie, moarte și neputința de a rescrie trecutul. Las o steluta pentru acest poem dur si bun al timpul care nu sângerează.

Poezia unor senzații calde, reconfortantă și naturală, evocând frumusețea ploii și transformarea lumii prin simțire. Este un text care respiră lumină, optimism și dragoste față de natură – iar asta se simte sincer.Dacă înveți să iubești și norii, vei descoperi frumusețea ploii – și prin ea, o altă dimensiune a bucuriei simple, umane, dar profundă.Indraznesc sa spun ca rima e uneori forțată (de ex.: „stupori” – folosit probabil pentru rimă, dar cuvântul nu e natural în context), înlocuiti „stupori” cu un termen mai uzual sau evocator emoțional, cum simtiti dv. Unele expresii sunt ușor clișeice („curcubeie pe cerul curat”, „povești ale ploii”)-eu le-as mai gandi si as edita. Mult succes in continuare!

Poemul conturează cu o tandrețe șugubeață silueta unei femei care nu cere aplauze, ci își trăiește miracolul în blugi și adidași, printre telecomenzi rătăcite și cafea vărsată. Nu e ideală, nu e tăcută, nu curăță noaptea de cuvinte, dar poartă în ea acea dezordine vie a unei iubiri care nu s-a lăsat îmblânzită. Versurile alunecă natural între real și fantastic, între cochetărie și dezarmantă sinceritate. „Își agață câte o gropiță în obraji” – și de acolo, parcă, luminează o lume mică și imperfectă, dar plină de pulsație. Pictorii nu pictează icoane, ci gesturi, ticuri, accidente de frumusețe. Caută, în tot acest haos blând, „dinții de lapte ai primei iubiri” – o imagine ingenuă și sfâșietoare, ca o dorință de a regăsi nevinovăția în timp ce lumea s-a umplut de praf, de „cuvinte murdare”. Ea urăște poeții, dar trăiește exact ca unul: pe muchia dintre luciditate și vis, între sarcasm și emoție pură. Poemul nu o urcă pe un piedestal, dar o lasă să strălucească în luminile domestice ale miracolului neterminat. O prezență magnetică, umană, cu picioarele goale prin cameră și un înger rătăcit în păr. Las o stelută pentru poemul-femeie imperfectă, poetic reală.

Acesta nu e un poem, ci un organ viu care sângerează cuvinte. Declarat cu o sinceritate sfâșietoare drept „poemul inimii mele”, textul e o revărsare tulbure, ca un pahar crăpat din care nu curge vin, ci toată murdăria acestei lumi – sedimentul durerii, al memoriei încâlcite în mațe, al trăirilor care nu mai pot fi spuse decât cu febră.Versurile împletesc maternitatea cu materia, mitul cu mizeria, sacralul cu pământul ars. Florile de lămâiță, rapița, tălăngile și clopotele devin simboluri ale unui univers care și-a pierdut glasul, rămânând doar cu ecoul dogoritor al unei tradiții uitate. Natura e vie, dar vlăguită; frumusețea – ofilită, părăsită. Până și iubirea maternă, care altădată salva, e acum o zăpadă topită în trup.„Cuiul luminos” care pătrunde în talpă e un semn divin și o rană deopotrivă – o durere care te trage din lume și te aruncă în afara ei, spre o mântuire iluzorie, o chemare îngerescă ce nu promite niciodată izbăvirea. E martiraj tăcut și dorință de disoluție – o fantă de lumină care nu mângâie, ci străpunge.Această poezie nu cere să fie înțeleasă, ci trăită visceral, ca o halucinație lucidă. Vocea poetică pare că se destramă, se dizolvă, dar o face cu o grație tragică: între „frunză și potir”, între golul din burta-mamă și plinul unui cer care nu mai răspunde. Finalul e o rană deschisă: floarea fără nume, topită în orbite, e imaginea ultimă a unei lumi în care suferința e invizibilă și ființa – nespusă. Aici, poezia devine nu doar limbaj, ci strigăt mut, încercare de a rămâne între lumi, chiar și atunci când nimeni nu mai întreabă cum te cheamă. las o stelută pentru poemul care curge din pântec.

Haiku-ul nu respectă strict forma tradițională 5–7–5, așa cum este cerută în mod clasic (mai ales în contexte educaționale sau formale),formal, poemul nu mai este un haiku tradițional în sens strict, DAR substanțial, însă, păstrează perfect spiritul haiku-ului: simplitate, o imagine puternică, legătură cu natura, o clipă de grație. Eu il percep ca un haiku ( nu sunt experta in haiku) dar il apreciez, acest haiku deschide, cu delicatețea unui zâmbet, o fereastră spre esența verii – luminoasă, curată, plină de viață. Zâmbetul de copil nu e doar un gest, ci un început de soare, o rază care adună în ea întreaga strălucire a anotimpului cald. Portocala, rotundă și caldă ca un soare domestic, devine fructul-simbol al bucuriei pure, al unei clipe în care lumina și inocența se întâlnesc. Totul e simplu – dar în această simplitate stă frumusețea: o clipă de lumină transformată în poezie. Așa cum face natura cu fiecare dimineață senină, haiku-ul captează efemerul și-l transformă în etern.

Poezia compuăs din aceste micropoeme ale Florinei Daniela Florea respiră din adâncul unei lumi tăcute, în care gesturile mărunte – o ciorbă fără pâine, o pătură cu stele, o glumă spusă pe frig – devin ritualuri de supraviețuire afectivă. Sunt poemele unei inimi care învață să bată încet, cu grijă, ca să nu se spargă.
În acest jurnal liric, minciuna nu e trădare, ci un act tandru de protecție – o punte invizibilă peste goluri, o haină curată trasă peste o zi grea. Totul e trăit cu o gravitate calmă, într-o cotidianitate fragilă, unde realitatea e prea grea pentru a fi purtată direct și trebuie îmbrăcată în cuvinte ușoare, ca un balon cu aer cald.
Versurile ei nu strigă, ci șoptesc adevăruri care nu pot fi rostite – adevăruri care dor, dar care au învățat să zâmbească. Cu o simplitate înșelătoare, poeta adună din umbrele vieții scântei de sens, transformând frica în poezie, lipsa în poveste, dorul în lumină tremurândă.
Florina Daniela Florea scrie nu doar ca să spună, ci ca să vindece – și o face cu o delicatețe care nu cruță. Pentru că uneori, doar poveștile țin de foame. Și doar o minciună spusă cu blândețe poate salva orașul din ruinele unei singurătăți tăcute.Las o steluță pentru indemnul de a merge înainte pentru că cineva încă mai spune o poveste... :)