Feromoni

Poemul conturează cu o tandrețe șugubeață silueta unei femei care nu cere aplauze, ci își trăiește miracolul în blugi și adidași, printre telecomenzi rătăcite și cafea vărsată. Nu e ideală, nu e tăcută, nu curăță noaptea de cuvinte, dar poartă în ea acea dezordine vie a unei iubiri care nu s-a lăsat îmblânzită. Versurile alunecă natural între real și fantastic, între cochetărie și dezarmantă sinceritate. „Își agață câte o gropiță în obraji” – și de acolo, parcă, luminează o lume mică și imperfectă, dar plină de pulsație. Pictorii nu pictează icoane, ci gesturi, ticuri, accidente de frumusețe. Caută, în tot acest haos blând, „dinții de lapte ai primei iubiri” – o imagine ingenuă și sfâșietoare, ca o dorință de a regăsi nevinovăția în timp ce lumea s-a umplut de praf, de „cuvinte murdare”. Ea urăște poeții, dar trăiește exact ca unul: pe muchia dintre luciditate și vis, între sarcasm și emoție pură. Poemul nu o urcă pe un piedestal, dar o lasă să strălucească în luminile domestice ale miracolului neterminat. O prezență magnetică, umană, cu picioarele goale prin cameră și un înger rătăcit în păr. Las o stelută pentru poemul-femeie imperfectă, poetic reală.