Poligraful

face parte și modul acesta de a-L vedea pe Dumnezeu „doar” (cum citim aici) ca pe
„un poligraf vechi
rudimentar
reduce totul la valoarea de adevăr a unor propoziții din logica elementară
adevărat sau fals”.

Idee continuată de altele la fel de triste și de etichetări pe măsură:

„nu răspunde niciodată la „de ce?”
și mă oftic pentru că știu că poate
teandricul
pe persoană fizică”.

Trist și că, spune autorul, „singura chestie pe care o ştie şi o tot repetă la şcoala de duminică e ca toate iubirile sfârşesc prin a fi răstignite”, ca și când creștinismul s-ar fi oprit la răstignire. Așa, fără alt rost, fără Înviere.

Însă, e dreptul fiecăruia la o viziune (sau vizuină) proprie, nu? doar suntem ființe creatoare de universuri...

trist
și tristă ironie

eu observ o ironie asumată, nici nu mi-a trecut prin minte că autorul ar fi introdus creștinismul într-o astfel de ipostază

din contră. am înțeles că sugerează (trista ironie) școala de duminică face asta

poate ne lămurește autorul

clar: subiectul gramatical este Dumnezeu; despre El spune autorul (printre multe altele până acolo) că „singura chestie pe care o ştie şi o tot repetă la şcoala de duminică”. Deci Dumnezeu, ni se spune, „repetă la școala de duminică”...

Nu putem reduce la o noțiune abstractă sau la Robotnik pe Dumnezeu, fără a ne tăia craca de sub picioare. S-ar zice și ce? Cu picioarele pe pământ am cădea, lucizi după opiul credinței. Nebunia de a crede este marea iubire. Luciditatea și libertatea de-a nu crede în El până întru sfârșit este o mare iluzie dată de posibilitățile științei lumii — ceva spre maximă dezamăgire și disperare în pragul morții. Aș face eu un poem pe această generoasă temă literară. Ca răspuns.

Textul poetic este bun, incitant.

Într-un mod este Dumnezeu,
în celalalt mod este Satana,
două extreme primare
noncolorate complementare, unul
alb ne luminează, altul
negru ne-ntunecă, amândoi vin
și dintr-o separare originară,
iubește și fă ca mine zice Iisus,
urăște și urcă departe în viață
fii șmecher și ultra occidental
zice Satana

Atunci când doi încearcă
să te prelucreze, poți măcar
să îl accepți pe il Separatio
și scapi filosofic-ocult de dilemă,
e primul pas, întâia treaptă să nu fii
ateu, iei revoluția continuă, tipul Zorro
drept etalon social, unul rău-bun
se poate ivi, poate mișca neclintirea,
individul nu moare, nu sucombă spiritual,
il Separatio nu poate fi clar o iudă-Satană
precum nici o divinitate uscată din capiști

Dumnezeu Haiducul trăiește în cei simpli,
harnici, loiali, pasionali,
boemi, dezinteresați, inspirați,
acest il Separatio aleargă să dea
extrema binecuvântare și prin sânge
celor greșiți loruși, ori celor salvați

nu e un text doar despre Dumnezeu-poligraf, ci, mai ales, despre neînțeleasa permanent ființa-întrebare/întrebătoare. Totul lecturat în cheia interpretării timpului ca orizont posibil al înțelegerii ființei

nu știu cât e de trist faptul că nu respect o anume gesticulație religioasă în text. Idolatrizarea credinței e un kitsch. Așteptarea Celui temporar absent, atenție, nu am spus necredință, mi se pare cea mai tare calitate a condiției umane

faptul că te-am provocat, mă face să mă simt bine :), funcționez pe modul ăsta, ateismul e de fapt și el o credință, la fel greu de argumentat rațional și la fel de radical. Împăcarea cu sinele e motorul nebuniei noastre de a trăi, beleaua e că avem ca borne pe Epictet- gândul la zei să-ți fie mai neîntrerupt ca respirația și mesajul christic, da, christic, cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde.

uitasem atemporalitatea :)

acest mesaj aparent contradictoriu: cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde?

Noi ne săpăm oricum sufletul pentru că este cineva asemănător nouă...

fraza aceasta anulează orice garanție rațională, nu are legătură cu înțelepciunea lumii, un risc pe care stoicii nu și l-au asumat spunând foarte clar: iar pe cele aflate deasupra noastră, pe acelea lasă-le deoparte. În limba greacă, termenul din care s-a tradus suflet înseamnă și viață, luând ad literam expresia, orice acțiune egoistă de salvare a vieții se va întoarce împotriva noastră. Că s-a dezvoltat ulterior că orice sacrificiu pentru celălalt va salva și viața ta și și a lui, mi se pare un pic forțată pentru a calma prima nedumerire

Dumnezeu e ce face fiecare din singurătatea lui, spunea unul din discipolii lui Noica

Parțial îmi place Noica...

un sfat umil, pentru a evita înțelegerea eronată a lui Heidegger, nu căuta în poezie adevărul pe care nu-l găsești în logică, fă din poezie o reinterpretare a logicii. O combinație între privire și reflecție...