Despărțiții...

Acesta nu e un poem, ci un organ viu care sângerează cuvinte. Declarat cu o sinceritate sfâșietoare drept „poemul inimii mele”, textul e o revărsare tulbure, ca un pahar crăpat din care nu curge vin, ci toată murdăria acestei lumi – sedimentul durerii, al memoriei încâlcite în mațe, al trăirilor care nu mai pot fi spuse decât cu febră.Versurile împletesc maternitatea cu materia, mitul cu mizeria, sacralul cu pământul ars. Florile de lămâiță, rapița, tălăngile și clopotele devin simboluri ale unui univers care și-a pierdut glasul, rămânând doar cu ecoul dogoritor al unei tradiții uitate. Natura e vie, dar vlăguită; frumusețea – ofilită, părăsită. Până și iubirea maternă, care altădată salva, e acum o zăpadă topită în trup.„Cuiul luminos” care pătrunde în talpă e un semn divin și o rană deopotrivă – o durere care te trage din lume și te aruncă în afara ei, spre o mântuire iluzorie, o chemare îngerescă ce nu promite niciodată izbăvirea. E martiraj tăcut și dorință de disoluție – o fantă de lumină care nu mângâie, ci străpunge.Această poezie nu cere să fie înțeleasă, ci trăită visceral, ca o halucinație lucidă. Vocea poetică pare că se destramă, se dizolvă, dar o face cu o grație tragică: între „frunză și potir”, între golul din burta-mamă și plinul unui cer care nu mai răspunde. Finalul e o rană deschisă: floarea fără nume, topită în orbite, e imaginea ultimă a unei lumi în care suferința e invizibilă și ființa – nespusă. Aici, poezia devine nu doar limbaj, ci strigăt mut, încercare de a rămâne între lumi, chiar și atunci când nimeni nu mai întreabă cum te cheamă. las o stelută pentru poemul care curge din pântec.