Erika Eugenia Keller

...un poem visceral și ritualic, unde erotismul se topește în sacru. Dezbrăcarea nu e doar a trupului, ci a granițelor dintre dorință și ființă. Un text cu tensiune între blândețe și foame, între „lapte” și „lup”.

Poemul tău, dragă Tyly, este scurt, concentrat și vizual, cu o intensitate tăcută care funcționează foarte bine în spațiul minimalist.Metafora roților care „se întorc în același loc” e simplă și puternică. Sugerează repetitivitate, ciclicitate, poate chiar destinul sau reluarea unui parcurs afectiv.„Curba infinitului” + „se înnoadă cercurile” evocă subtil ideea de iubire care revine, un punct de întâlnire mereu reînnoit. E o imagine frumoasă, aproape filozofică.Spui mult cu foarte puține cuvinte. Poezia respiră, e neforțată, are claritate. Aaaaaa am o idee, ce parere ai ? Corespondență poetică – aproape un haiku emoțional în două voci. :)

Ottilia Ardeleanu – sărut
roțile se întorc
în același loc
ne întâlnim
pe curba infinitului
unde se înnoadă
cercurile

pedalăm
fără oprire
până ne atingem
frunte cu frunte
nas cu nas
buze cu buze

Erika Eugenia Keller – pe marginea ta
(răspuns la „sărut”)

tu vii rotund,
eu ajung cu muchii încordate.

tu pedalezi ca spre acasă,
eu doar încerc
să nu mă rătăcesc de mine.

frunte cu frunte —
prea aproape
de gândurile pe care nu le pot îmblânzi.

îți las buzele să mă atingă,
dar în mine,
încă dau înapoi din pedale.

La partea cu „varianta alternativă a unui chat doar în timpul emisiunii”, voiam să clarific ceva:
Te referi la un grup restrâns pe Discord, destinat celor care ascultă emisiunea în mod constant și vor să interacționeze live?
Sau e un canal public, dar cu activitate moderată, valabil doar în timpul difuzării?

Ideea e foarte faină, doar voiam să înțelegem mai bine cum va funcționa și dacă e nevoie de invitație sau cont prealabil. Mulțumim!

Îți mulțumesc, Benedicta, pentru lectura atentă și reflecția profundă. Da, ai surprins esențialul: acel „gol” e mai mult decat o lipsă, cât o îndepărtare de sine – o plecare din trup, din prezent, din adevărul greu de ținut, din simtiri. Penultima strofă a fost chiar scrisă într-un moment în care simțeam că mă „locuiesc” doar pe jumătate. E reconfortant să știu că cineva a simțit cu exactitate acel gol interior.

Poemul tau este dens(majoritatea celor scrise de tine sunt dense) și cu un ritm intern care reflectă bucati de realitate cotidiană în contrast cu prezența unei neliniști subtile, aproape palpabile.Modul cum sunt imbinate aceste imagini precum „lemnul oftează” sau „păpuși vintage cu obraji de porțelan”, te face sa traiesti sentimentul de străinătate față de propria existență și de trecerea timpului, aproape mecanică, dintr-o zi în alta. Sincer iti scriu ca unele poezii ale tale sunt foarte grele de patruns pentru mine dar acesta rezoneaza, imi place, mai ales finalul puternic ne mințim că trăim după roșiile și pietrele,
zvârlite în ferestre,
ne mințim că ne simțim bine după
absența medicilor în bătătură,
ne mințim, nu ne mai facem bine,
ne oferim mințile în dar unor păpuși
vintage cu obraji de porțelan și manichiură
la zi. altfel, stăm ghemuiți, tu ai o poveste
frumoasă de spus și eu o voce neconsumată.
Bogdan, poemul are o profundă forță expresivă,si, da, indraznesc sa spun ( sper sa nu supar) ca acest poem are potențialul de a rezona cu cititorul, invitându-l la reflecție asupra propriei existențe și a modului în care navighează printre contradicțiile sale interioare.Las o steluta pentru că poemul este profund și plin de imagini sensibile, reflectând asupra unui univers intim al percepției, al iluziilor și al trecerii timpului, folosește metafore și imagini neașteptate care invită la o lectură atentă și o introspecție, reușind să capteze esența unui moment fragil din viață. Placut, revin!

Eu citesc in poemul dv despre relația între „două lumi” – cea a celor vii și cea a celor morți – este marcată de misterul „vălului” care se ridică, dar care nu aduce magie, ci realitatea simplă și severă a unui sfârșit care este și un început. Aparenta „ușă întredeschisă” este o altă imagine remarcabilă, ce semnifică mai mult o trecere de la o stare la alta decât un final definitiv. Poezia dv se lupta sa atraga, ea se află la confluența între un stil contemplativ și unul melancolic, oferind o reflexie liniștită asupra finalului, dar și a continuității, a căror frontiere sunt, de fapt, în esență, șterse. Indraznesc ( daca nu va supar) sa spun ca eu, personal, as face poezia mai concentrata si mai puternica la final, as folosi un alt ritm mai conștient, astfel încât fiecare imagine să pătrundă mai profund în conștiința celui ce va citeste poezia. Placut , da, voi mai reveni!

Nu sunt haijin dar le admir(indraznesc sa las un comentariu de drag) poemul dv reda o imagine vibrantă a efemerității și a naturalității vieții, cuvintele simple și imagistica directă creează un tablou puternic și simbolic. Ultimele versuri, eu le vad ca bonus, ele aduc un element de contrast interesant: „partea mea toată pe jos” sugerează o pierdere, o umilință, iar „vivat scuturătorii” capătă o semnificație profundă,adica daca trebuie sa se piarda, atunci sa se piarda, acceptarea a ceea ce trebuie sa se duca si bucuria acestei acceptari. Mai trec. Multumesc!

Poemul este o meditație asupra ciclurilor naturale ale vieții, în care copacul devine un simbol al dăruirii și al iubirii necondiționate, în ciuda trecerii vremii. Poezia creează o paralelă între acest copac care se „despodobește” de roadele sale și viata omului. Pomul epom, pomul nu e om, pomul se află în continuă daruire și sacrificiu, fără a căuta recompense sau recunoaștere. Poemul de la inceput te face sa il vezi pe scene, adica imaginea căderii perelor din copac ce este frapantă, este o metaforă subtilă pentru pierdere și renunțare, dar, în același timp, pentru naturalețea acestui proces. Lacrimile care se amestecă cu aceste pere sugerează o legătură între suferința umană și ciclurile naturale, unde viața și moartea coexistă. Omul trebuie sa invete chiar si dupa atata timp, da, el are de invatat lectii despre detașare și despre dăruirea care nu așteaptă nimic în schimb. La oamneni se aplica instant ,, iti dau , imi dai". Imi place mult asta ,,nicio furtună în afară de om". Apoi cu forta simtirii e finalul poeziei, cu „pere translucide” care „cad” și „nu sunt culese de nimeni”, adâncește sentimentul de efemeritate și cum e viata? acceptarea lipsei de control asupra cursului vieții. Sa stim sa invatam macar in ultimul ceas de la natura. Las steluta pentru traire in poezie.

Daaaa, este o poezie seducătoare și autoironică despre vulnerabilitate și exces — un dans senzual între tăcere și verb, între piele și cuvânt.
O steluța mare pentru stil și originalitate.Aaaaa iar punctuația devine aici armură și podoabă, dar și povară, iar dorința de simplitate e o formă de dezvăluire profundă, aproape să zic, nu dau cu parul, chiar erotica.

Tema centrală este ambivalența afectivă în relațiile apropiate, el/ea — cum ceea ce ne enervează la celălalt ajunge, de fapt, să ne fie drag. Repetiția „urăsc” din începuturile de strofă creează o muzicalitate obsesivă, similară unui refren, dar funcționează și ca o mască a atașamentului — urăsc pentru că îmi pasă. Imaginile sunt cotidiene și aparent banale („gura ușor deschisă”, „degetele de la picioare crăcănete”, „lingura ținută invers”), dar exact aceste detalii insignifiante devin purtătoare de sens afectiv. Ele conturează intimitatea relației — nu idealizată, ci trăită „cu nervi” și cu autenticitate. Acest poem este un excelent exemplu de poezie confesivă contemporană, în care dragostea nu mai e idealizată, ci trăită prin zgomotul de fond al vieții împreună. Prin sinceritate, detaliu cotidian și umor amar, poezia transmite una dintre cele mai autentice forme de atașament: iubirea ca oboseală dulce, ca obicei, ca enervare dragă. Un text care bâzâie în minte — ca o melodie — și care, tocmai prin disconfortul lui, rămâne memorabil.Mă regăsesc in multe dintre poemele dv. Las stelută!

„Eu sunt Cerul / Și trăiesc printre flori”... Poemul domnului Mircea Nincu propune o metaforă i profundă, în care cerul devine un simbol al conștiinței supreme, omniprezente și totodată vulnerabile. Prezența sa printre flori – ființe efemere și ciclice – sugerează o comuniune între etern și trecător, între divin și uman.
Imaginile vizuale sunt rafinate: dimineața umplută de lumină, umbrele norilor, stelele care „trec pe deasupra”, toate conturează un univers în care timpul este fluid, iar viața o alternanță de apariție și dispariție.Finalul poeziei se vede cum accentuează un paradox poetic: deși florile mor, cerul rămâne „întreg și deschis” în fiecare dintre ele. Această relație dintre unitatea cosmică și multiplicitatea biologică evocă divinul ce pulsează în fiecare formă de viață. Se observa tonul poemului ce este melancolic, dar nu lipsit de vitalitate – „căderea, fuga și înălțarea” devin moduri de existență ale unui cer-personaj care trăiește visul vieții prin fiecare floare.Las o steluța bine meritata pentru talent literar deosebit.

Imaginea unei apocalipse lente – arsura lumii transformată în poezie aspră și frumoasă. O atmosferă care suflă fierbinte chiar și după ultima strofă.Revin!

Ionuț, îți mulțumesc mult pentru cuvintele generoase. E o bucurie să mă apropii de un text care respiră din adânc și care, iată, mă face să reacționez cu fior. Când poezia altuia devine pretext pentru propriul freamăt, înseamnă că s-a întâmplat ceva viu și sincer. Luminile domestice ale miracolului neterminat” vin, cred, chiar din ce-am simțit citindu-te. Mă onorează că le-ai primit ca poezie.

(PS -nu stiu de ce dar nu pot sa fac niciun comentariu la nicio poezie, ce se intampla?)

Frumos poem filigranat, cu o melancolie bine temperată.
Aveti ritmul și evanescența unei reverii care știe prea bine că se joacă de-a uitarea, un poem
care nu-și cere înțelesul, ci și-l poartă.
(Off topic-fiecare comentariu pe care îl trimit de pe telefon îmi apare trunchiat.)
Așa îmi e dat...
Și tot răspuns la poemul dv:
Te-ntreci pe tine, dar cu pas ușor —
de parcă știi că muza ta citește
Și tot ce pare joc în jurul lor,
e-un vers flămând ce încă se zidește.

să te uiți

Poem - o liturgie postmodernă a inițierii feminine, în care iubirea, puterea și suferința se încurcă în mit, istorie și sacrul căzut. În fața devenirii, femeia e trimisă să învețe „spiritul lucrurilor”, iar iubirea devine o axă în jurul căreia se rotește lumea, dar și un pericol — un dezechilibru cosmic. Sa fii martor și ofrandă, prins între imperii și epoci care se prăbușesc, dar nu uiti să te uite spre Ierusalim — adică spre miezul rănilor și al mântuirii. Te văd printre cele scrise -exilul Sfântului Ioan Gură de Aur de către împărăteasa Eudoxia ,bătălia de la Waterloo este introdusă ca o ironie tragică, Imperiul aramaic și regele Ben-Hadad (figuri biblice), Ierusalim-suferința spirituala și iubirii sacralizate, si ma faci sa imi pun intrebarea : oare te poti mântui prin poezie?

Poemul traversează cu lejeritate zone de sensibilitate poetică autentică, balansând între confesiune și reflecție. Da, o sinusoida. Imagistica poemului este îndrăzneață, cu accente suprarealiste bine dozate, precum: „chimono perforat pentru libera circulație a aerului” sau „întinde pe morminte cum ar întinde rufe proaspăt spălate” sunt exemple de construcții vizuale puternice, care dau tonul poemului. Nu găsesc clișee, deloc, e multa originalitate și soc vizual.
Textul are o vibrație modernă, as fi zis ca e scris de o Puștoaică Talentata ce are o voce lirică sigură pe sine, chiar și când alunecă voit în ironie sau în dezvrăjirea gesturilor banale. Finalul, cu acea „poezie de dragoste oarbă” care deschide drumul spre infern, oferă o închidere neașteptat de dură, de gravă, care fixează regulă dintre echilibrul între luciditate și vulnerabilitate. Pentru ca o relație dacă nu are reguli, știm din psihologie ca nu are valoare.
Un poem reușit — matur stilistic și viu emoțional. Felicitări! Las o steluta galbena, vie, corectă și în conformitate cu regurile.

Unul și bun:dialoguri blindate.
Cu recunoștinta, k. ❤️

Mulțumesc, Tyly! Da, mulțumesc pentru grija fata de mine-prin atenția ta pentru mine, mulțumesc pentru felul în care ai primit gândurile mele! ❤️
Poate că, din când în când, simțim nevoia să spunem cu voce tare ceea ce știm deja în tăcere: că autenticitatea nu țipă, ci trăiește.Si, da, neapărat să pricepem că adevăratele repere nu sunt în lumina reflectoarelor, ci în lumina interioară. Evoluam doar dacă ne autodepasim spiritual.
Iar dacă eu am reușit să ating o coardă sensibilă, e doar pentru că tu, la rândul tău, ești acordată cu ceea ce contează cu adevărat. Valori! Te percep naturală, iubitoare, blândă.
Îți trimit gând bun și recunoștință pentru vibrația ta frumoasă

Da, acum, da, sunt și voi fi trup și suflet în acest proiect al poemelor colective. Trece-ma ca bază (fără sa pui acid).