Când eşti…

Eu citesc in poemul dv despre relația între „două lumi” – cea a celor vii și cea a celor morți – este marcată de misterul „vălului” care se ridică, dar care nu aduce magie, ci realitatea simplă și severă a unui sfârșit care este și un început. Aparenta „ușă întredeschisă” este o altă imagine remarcabilă, ce semnifică mai mult o trecere de la o stare la alta decât un final definitiv. Poezia dv se lupta sa atraga, ea se află la confluența între un stil contemplativ și unul melancolic, oferind o reflexie liniștită asupra finalului, dar și a continuității, a căror frontiere sunt, de fapt, în esență, șterse. Indraznesc ( daca nu va supar) sa spun ca eu, personal, as face poezia mai concentrata si mai puternica la final, as folosi un alt ritm mai conștient, astfel încât fiecare imagine să pătrundă mai profund în conștiința celui ce va citeste poezia. Placut , da, voi mai reveni!

Chiar am stat langa cineva care a trecut prin toate astea. Nu am reusit sa prind decat foarte putin din tot ce am trait atunci.

Poemul de față reprezintă o meditație profundă, de factură existențială, asupra prezenței în fața morții. Autorul explorează momentul morții nu cu dramatism, ci cu o tăcere sacrală. Moartea nu reprezintă finalul, ci doar un punct de tranziție, un „văl” între două lumi.

„Nu e magie,
e doar sfârşitul
unui început
cândva în alt trup.”

Pauzele și frazarea minimalistă nu fragmentează sensul, ci creează o atmosferă solemnă, aproape ritualică, în care fiecare cuvânt pare să respire în spațiul dintre rânduri. Limbajul sobru și imaginile subtile evocă delicat trecerea dintre viață și moarte, fără patetism:

„se crapă tăcerea”
„aerul se face sticlă”
„pădure oprită din creștere”
„un râu care nu știe că e doar o lacrimă”

Finalul aduce o banalitate cotidiană (fierberea ceaiului) în contrast cu marile mistere ale vieții și morții. Tocmai acest contrast accentuează forța textului: moartea nu are nevoie de ritualuri spectaculoase, ci de acceptare și simțire. Un poem excelent pentru o lectură în liniște, lângă un pahar de whisky cu gheață, ''departe de lumea dezlănțuită''.

Treaba cu “whisky-ul cu gheață“ mi-a plăcut. Pe bune. Pe undeva, prin alte părţi, există o “Ceremonie a ceaiului” inclusiv când se duce cineva fără să se mai întoarcă. De ce n-ar exista şi una a whisky-ului? Cu atât mai mult cu cât am gustat un gospel ca lumea, pe undeva peste ocean, când se începea cu un fel de rugăciune care, încet, încet, dar sigur se transforma într-o adevărată orgie a ritmurilor – de-o mare frumuseţe - în care vocile se întretăiau de înnebuneai de-a binelea. Domnule Florin, Mulţumesc pentru trecere.