Recenzia volumului „Tricefal” de Luminița Zaharia, publicat în Clubul Mitteleuropa, 2022.

Cartea poate fi doar una pe măsura structurii sale baroce, luxuriant-onirice, încărcate de semnificații, de lirism, de dramatism domestic, de sarcasm și de o luciditate viscerală, dusă la limita parodiei. Avem în față o operă compusă parcă din trei capete (tricefalul, cum inspirat o numește autoarea), fiecare cu viziunea lui, cu vocea sa distinctă, dar care, ca un puzzle psihanalitic și estetic, converg într-un corp unitar, viu, organic. * „Tricefalul” e simultan o metaforă și o structură narativă: o entitate literară hibridă – cu trei perspective, trei stiluri, trei centre de conștiință care alternează și se contopesc: autoarea, povestitorul și personajele care, rând pe rând, preiau inițiativa, domină discursul, contrazic sau se reflectă reciproc. Tricefalul este însuși actul scrierii de azi, fără a mai aparține unei generații literare clare. Un construct sincretic, eliberat de limitele canoanelor şaizeciste, optzeciste sau douămii. Este simultan liric, autoironic, meta-narativ, sarcastic, psihedelic și profund uman. * Textul mustește de trimiteri, mai mult sau mai puțin transparente, la: • Boris Vian, Pascal Bruckner, Aldous Huxley – repere literare în mod direct evocate; • Elemente de cultura pop (Stăpânul Inelelor), aluzii la limbajul psihologic, mitologic (îngeri, aripi smulse), religios, filozofic; • Un stil postmodern ce balansează între realitate și fantezie, între confesiune și auto-reflecție. Avem autoficțiune, poetică, dar și polemică latentă cu prejudecățile literare clasice. * Ironia este o coloană vertebrală a textului. Nu e doar un condiment stilistic, ci o armă. O formă de apărare a lucidității împotriva kitschului sentimental și a clișeelor existențiale. • Mișu este și înger, și clown, și dandy tragic, și poet autoflagelant. • Personajul feminin alternează între visătoare naivă și intelectuală cinică. • Povestitorul (care se rupe constant de iluzia obiectivității) este deopotrivă autoironic și exasperat de propriile creații. Sarcasmul e „dus pînă la sânge”, mai ales în scena cu acidul sulfuric care picură între omoplați, „pentru efect estetic”. Aici realitatea e hiperbolizată grotesc, o formă de corporalitate simbolică, dar nu gratuită. * Lirismul și delirul. În ciuda tonului ludic, ironic și chiar crud uneori, textul este de o sensibilitate exacerbată, de un lirism care își depășește limitele de gen. Proza devine poezie, exact cum avertizează chiar motto-ul. Fiecare frază e o vibrație. Fiecare gest (îmbrățișare, mângâiere, fugă, vopsire, rănire) poartă în el o poetică viscerală, o transfigurare a cotidianului într-un imaginar emoțional de o densitate copleșitoare. * Gândurile curg în spirale, se contrazic, se reia tema iubirii cu nenumărate variații. Și totuși, paradoxal, rezultă o unitate textuală extraordinară. Un flux narativ fracturat, dar coerent în viziune. Un monolog colectiv în care conștiințele se ciocnesc fără să se spargă. * Onirismul nu e doar un registru estetic în „Tricefal” – e un spațiu de desfășurare a acțiunii. Visul, halucinația, obsesia și fantezia se amestecă în mod voit. Nu știm ce este amintire, ce e real, ce e vis, ce e delir textual. Asemănător viselor lucid-psihotice, granițele între lumi sunt abolite. * Se revine obsesiv asupra imposibilității comunicării autentice prin cuvânt – dar și asupra alternativei: comunicarea senzorială, prin gesturi, gânduri transmise telepatic, sinestezii, viziuni. Există un refuz conștient al „verbului” ca mijloc suprem – și o înclinație spre simțire pură, spre o „iubire dincolo de vocabular”. * Textul este profund original. Nu doar prin formă, ci prin curaj. Prin asumarea unei voci hibride, feminine și masculine, lirice și carnale, poetice și vulgare. Nu e un exercițiu de stil – este un stil de a simți. De a fi. De a scrie fără cenzura vreunei generații. * „Tricefal” este dovada că azi nu se mai scrie nici şaizecist, nici optzecist, nici douămiiist, etc. Azi se scrie ce trăim. Se scrie în spirală, în delir lucid, în fluxuri de conștiință, cu umor, cu ironie, cu sânge și cu aripi smulse. Se scrie despre oameni reali, dar rescrişi poetic, visceral, autoficțional. Se scrie cu ură şi dragoste, cu acid sulfuric şi parfum de trandafir, cu vopsea și suferință. Texte ca acesta s-au născut, s-au citit, s-au comentat în grupul „Proză și eseuri” de pe Facebook – un incubator de stiluri și voci, care merită resuscitat. Căci din astfel de texte s-au născut şi autori consacrați azi, iar „Tricefal” este unul dintre textele acelea care nu pot fi trecute cu vederea. Să (re)aprindem flacăra grupului. Pentru că proza românească contemporană nu e moartă. Doar șomează. Și „Tricefal” este una dintre cele mai bune dovezi că mai are multe de spus.