Cer de floare

Îmi place. Inițial mi s-a părut un discurs ușor naiv (într-un sens bun: candoarea de a recepta și de a reda cu simplitate, fiindcă simplitatea nu e ușor de redat). La recitire (și am citit de câteva ori), i-am simțit ritmul, i-am simțit încrederea și îndoiala, încrâncenarea și seninul. Umbra nu e doar pentru protecție, poate fi și amenințare. Albastrul nu e doar cum am putea pecepe infinitul sau ceva distant, e sălbatic (pasional?... poate) și sângeros. Nu putem ști dacă trăim în visul divinității sau divinitatea trăiește în visul nostru, dar putem încerca să explorăm.

Ca o mică observație, aici:
Și noaptea stelele
Le trec pe deasupra lor

Stelele_Le se pronunță cam greu.

„Eu sunt Cerul / Și trăiesc printre flori”... Poemul domnului Mircea Nincu propune o metaforă i profundă, în care cerul devine un simbol al conștiinței supreme, omniprezente și totodată vulnerabile. Prezența sa printre flori – ființe efemere și ciclice – sugerează o comuniune între etern și trecător, între divin și uman.
Imaginile vizuale sunt rafinate: dimineața umplută de lumină, umbrele norilor, stelele care „trec pe deasupra”, toate conturează un univers în care timpul este fluid, iar viața o alternanță de apariție și dispariție.Finalul poeziei se vede cum accentuează un paradox poetic: deși florile mor, cerul rămâne „întreg și deschis” în fiecare dintre ele. Această relație dintre unitatea cosmică și multiplicitatea biologică evocă divinul ce pulsează în fiecare formă de viață. Se observa tonul poemului ce este melancolic, dar nu lipsit de vitalitate – „căderea, fuga și înălțarea” devin moduri de existență ale unui cer-personaj care trăiește visul vieții prin fiecare floare.Las o steluța bine meritata pentru talent literar deosebit.