Erika Eugenia Keller

Am zâmbit la modul în care ați înșirat armata peștilor mari doar pentru a le da șah-mat cu plevușca! O ironie cu ritm jucăuș și un final neașteptat.

Si o idee ca sa va fur si eu un zambet :D

Cum ar suna textul dv in latina ( raportat de la titlul-fiindca pestele de la cap …)
,,Când nu poţi prinde peştii mari,
Crapi (Cyprinus carpio), știuci (Esox lucius), somoni (Salmo salar / Oncorhynchus spp.), șalăi (Sander lucioperca), scoicari (Chondrostoma nasus),
Somni (Silurus glanis), sturioni (Acipenser spp., Huso huso), lufari (Pomatomus saltatrix), bibani (Perca fluviatilis),
Toni (Thunnus thynnus), baracude (Sphyraena barracuda) sau labani (Chondrostoma nasus),
Când peștii mari deloc nu mușcă,
Te mulțumești și cu plevușcă (Leucaspius delineatus)"

Sper că v-am făcut să zâmbiti! O seara frumoasa si mult succes in continuare! Poate vă inspirati si din textele recomandate.

O poezie ca o horă de umbre, unde mâinile devin stele rătăcite și luna, cu pielea ei sclipitoare de mort, veghează misterul. Mi-a plăcut intensitatea imaginilor și felul în care ai țesut visul palmelor într-un ritual nocturn.
Dans intunecat/Hora tenebrosa/Hora umbrelor: titlul m-a pus pe gânduri, sugerează un dans al nopții, al dorințelor ascunse, si, da, asa e, se potrivește foarte bine cu imaginile poemului (mâinile, luna, umbrele, aripile, sublunarul). Mai trec!

Poemul dumneavoastră aduce imagini vizuale: apusul, fumul de țigară, paharul, femeia - care conturează o atmosferă aproape cinematografică. Se simte dorința de a transforma viciul în artă și experiența cotidiană în simbol. Personal nu rezonez cu acest poem, însă cu altele poeme ale dv, da; și tocmai de aceea apreciez aici forța imaginilor și autenticitatea trăirii.

Mă bucur de revedere, Viorel, și te felicit pentru un text delicat și curajos, în care expunerea se transformă în frumusețe- asemenea unei toamne ce-și lasă frunzele la vedere, fără teamă.

Îți mulțumesc din inimă, Ottilia! Cuvintele tale au curs spre mine ca Dunărea însăși, aducându-mi lumină și liniște. Și da, ai găsit răspunsul ghicitorii. Felicitări!

Poemul dumneavoastră are o forță aparte prin metaforele intense și prin felul în care transformați durerea în purificare („Durerea este ca un alambic, care mă distilează în tăcere”). Îmbinarea dintre corporal, spiritual și alchimic creează profunzime, iar finalul, cu imaginea scânteii, dă textului lumină și speranță. Personal, am un semn de întrebare privind expresia : „preoții trupului”, si mă raportez si la ideea de a avea mai multă sugestivitate. Plăcut! Mai trec.

Poemul dumneavoastră are un farmec aparte prin tonul său jucăuș și prin felul în care transformă o experiență medicală într-o sursă de zâmbet și creativitate. Jocurile de cuvinte („aero-soli / aero-luni”) sunt ingenioase și dau textului o notă originală, iar umorul discret maschează necazul, transformându-l într-o poveste veselă. Ritmul vioi și rimele simple îl fac ușor de citit și plăcut la lectură, lăsând cititorului indemnul că viața poate fi privită cu autoironie și optimism chiar și atunci când vine cu încercări.

Stimate autor,
Poemul dv are o idee centrală interesantă. Totuși, pentru a-i crește expresivitatea, v-aș recomanda (sper că nu supăr): să evitați clișeele („Cezarului ce-i al Cezarului”, „Trecutului dați-i uitare”) și să le înlocuiți cu imagini mai originale; să păstrați un ton consecvent de la început până la final; să pregătiți mai atent încheierea, astfel încât „scara spre EU” să fie introdusă gradual; și să simplificați unele versuri pentru un ritm mai fluent.

Bună ziua! Aș veni cu niste sugestii dacă nu vă supăr: ati putea să îmbunătățiți versificația : versurile sunt foarte neregulate ca lungime și ritm. Nu este o greșeală în sine, dar poemul pierde din muzicalitate și curgere. Punctuație și tăietură - Abundența de pauze („într-un fel sau altul / prin universul întâmplărilor / imprevizibile”) face textul să pară fragmentat și lipsit de pulsație. Cuvântul „zănatic” - Termenul este prea colocvial și nu se armonizează cu registrul solemn al restului textului. Oarecum ruinează tonul deși intenția pare a fi fragilitate. Imagini comune - „universul întâmplărilor imprevizibile” și „amprenta pe care o vei lăsa” sunt metafore uzate și nu aduc noutate poetică. Finalul - „va purta semnătura mea” este o încheiere plată (părerea mea) Consider că se poate îmbunătăți: mai multă concretizare - în loc de expresii abstracte precum „universul întâmplărilor”, s-ar putea folosi contexte mai precise: „străzile pustii”, „diminețile neașteptate”, etc. O metaforă centrală originală - textul ar câștiga forță dacă ar exista o imagine neobișnuită, care să unifice sensul (de exemplu, nu doar „semnătura mea”, ci poate „un sigiliu pe zborul tău”). E o idee. Apoi ,,o încheiere cu mai multă forță- finalul ar putea fi paradoxal, neașteptat, sau cu o întorsătură lirică ce surprinde cititorul, nevoia de claritate în relația lirică - ar fi util să se definească mai limpede legătura dintre „eu” și „tu”, astfel încât impactul emoțional să fie mai puternic. Aveti ce oferi dpdv poetic. Vă doresc mult succes în continuare!

Observ cum toamna ta are un vânt obraznic ce dă buzna pe umeri, frunze-țigănci certărețe și un soare care-și schimbă chipul ca într-un ritual tainic. Frigul se preschimbă în vampir cu canini, iar parcul devine un teatru pustiu unde singurătatea își fredonează cântecul. Poezia aceasta mi-a lăsat pe piele aceeași răcoare val-vârtej, ca un ghiont neașteptat al vântului de septembrie.

Poetului Emilian îi dau steaua pentru că știe să scrie iadul cu litere care ard și să facă din absență o cameră plină de ecouri, îi dau steaua pentru că mi-a smuls carnea de pe cuvinte ca pe un bandaj și m-a lăsat să respir printre uși glisante, unde tristețea se plimbă ca un delfin sonor, îi dau steaua pentru că adevărul, în mâna lui, nu e dogmă, ci glonț și rugăciune șoptită pe geamul unui tren care nu oprește nicăieri. Felicitări!

Da, Bogdan, exact asta am simțit și eu- un montaj secvențial cu efect de claustrofobie. Poate de aceea am perceput și riscul ca finalul să piardă din forță. Nu știu, nu imi dau seama acum dacă am văzut ,,The Cube”, dar voi ține minte recomandarea, mulțumesc.

Observ cu mare drag cum acest poem al tău funcționează ca o meditație despre maternitate și alteritate, despre frumusețea obosită a mamelor și libertatea încă neconsumată. Forța lui stă tocmai în lipsa de podoabe inutile și în capacitatea de a face din banal un tablou existențial. „paharele sclipeau în soare / baloanele aveau culori saturate / și nepoata mea împlinea șapte ani”. Deschiderea are o notă luminoasă, festivă. Obiectele (pahare, baloane) sunt simboluri ale ocaziei, strălucirea lor contrastează cu tonalitatea întunecată care urmează. Este o scenă de decor, o „fațadă” care pregătește privitorul pentru stratul profund: de sub suprafața veselă, se vor revela tensiuni existențiale.„stăteam la masă cu niște străine / mămici nemachiate, cu rochii terne / pielea curată de țărănci urbane / fanele cremei hidratante pentru eczeme”. Aici apare contrastul cu imaginea festivă…detalii concrete, uneori chiar derizorii (crema pentru eczeme), dar în spatele lor se conturează portretul unei feminități epuizate și dezvrăjite. E o privire ironică, dar nu lipsită de empatie. Termenul „țărănci urbane” sugerează paradoxul femeilor moderne, dar încă supuse corporalității brutale și grijilor cotidiene. „doar beau apă / multă apă / să facă lapte / să curgă”. Apa devine un simbol matern, un fluid vital transformat în lapte. Versurile scurte, repetitive, accentuează mecanica acestui proces. Mamele par prinse într-o biologie a sacrificiului, iar „oboseala legănată în ochii cristalini” introduce metafora fragilității. „Tăcerea apocrifă”, o expresie memorabilă indică un cod tacit, un limbaj non-verbal al resemnării. masa era plină dar n-am discutat nimic / ca într-un acord / că nimic nu e interesant, în afara de vreme”. Această secvență surprinde golul comunicării. Conversațiile despre vreme sunt reduse la un refugiu banal, simbol al vidului existențial. Contrastul cu „explozia de la Amara”, da, un eveniment tragic, introduce o bruscă tensiune: doar catastrofa mai poate resuscita sentimentul de viață. „acolo era suferința / pentru un abdomen care nu va mai fi vreodată plat ...lipsa unui preludiu / lipsa de libertate” = o radiografie a intimității feminine. Corpul devine arhivă a durerii și a renunțării. Versurile ating tabuuri: sexualitatea diminuată, dorința frustrată, corpul transformat ireversibil. O femeie care nu e mamă - apare ca un contrast tulburător: privilegiu și vină în același timp. „trăgându-le de rochiile spălăcite … erau niște gândacei cu clești și pielea roz” adică imaginea e șocantă, cu rezonanță naturalistă. Copiii sunt percepuți nu ca îngeri, ci ca insecte dependente, invazive. Metafora e crudă, dar are forță de adevăr: maternitatea e un asalt permanent asupra mamei. și mămicile, supuse / mai scoteau câte un șervețel din geantă / cu care le ștergeau adorator saliva”.Încheierea reduce totul la un gest concret, domestic, aparent banal. Dar în acest gest se concentrează esența devoțiunii materne: supunere, rutină, iubire tăcută. Adjectivul „adorator” adaugă o notă paradoxală adică ștergerea salivei devine un act de venerare. Finalul rămâne suspendat între duioșie și neliniște. Ariana, tu ai creat o radiografie poetică a existenței feminine. Felicitari! Stea!

Vă mulțumesc pentru lectura atentă și pentru felul în care ați așezat lumină peste poemul meu. Cuvintele dumneavoastra îmi confirmă că poezia își găsește drum acolo unde trebuie, dincolo de umbre și de privirile reci. E prețios pentru mine să știu că există cititori care înțeleg și primesc cu adevărat sensul fragil al versurilor.

Bogdan, nu am intenționat decât să ofer o percepție de cititor. Uite o mică demonstrație: în text, musca apare succesiv: pe lustră, pe buza de sus, pe carte, pe genunchi, apoi chiar în ochi. Repetiția dă un efect claustrofob, ceea ce este în sine puternic, dar există și riscul ca finalul ,,o muscă: mai mică și mult mai vigilentă” - să piardă din forță, tocmai pentru că imaginea a fost multiplicată de mai multe ori înainte. De aici sugestia mea de condensare, nu de schimbare a simbolului. Poezia doamnei Miruna rămâne însă vie și expresivă prin tensiunea pe care a construit-o. Eu atât am dorit să subliniez.

nicidecum n-a fost glumă proastă,
a zâmbit în mine ca o frunză albastră
am prins-o pe firul unei poezii
și v-am întors-o în același joc, domn al stihiei

glumele, când poartă suflet și vin,
nu supără, ci doar dau parfum divin.
așa că stați liniștit, domnule Petrea,
în comentariile noastre nu e urmă de nicio supărare

Domnule Adrian Rentea, poemul dumneavoastră are forța unei confesiuni sincere și imaginea „un ciob de suflet” rămâne pregnantă în mintea cititorului. Se simte tensiunea dintre fragilitate și greutatea „pietrelor” care se adună în jur, dar și oboseala care vine din încercarea de a reda viață prin cuvinte. Cred că textul ar putea câștiga și mai mult printr-o legare mai clară a metaforelor (ciobul și pietrele), printr-un ritm mai accentuat al versurilor și printr-un final care să facă legătura între început și încheiere. Expresia „acum încercând” are o sonoritate mai greoaie și întrerupe fluxul poeziei. În rest, autenticitatea emoției transmise este incontestabilă și dă poemului un ton personal, grav și memorabil.

Poate o idee,

un ciob de suflet eram
pe când am învățat să desenez -
cică aveam talent
în jurul acelei pietre
s-au strâns alte pietre,
dar niciodată mulțumit
am tot căutat altceva
și-n timp, piatră după piatră,
rând pe rând s-au prăbușit în țărână
acum încerc să dau suflare acelui ciob,
îl acopăr cu cuvinte,
dar el, obosit peste măsură,
scutură culorile
ca pe niște iluzii prea vechi
și-atunci, în nopțile lungi de insomnie,
în fața ochilor mei defilează
nu un necrolog,
ci umbrele unei lumi
care încă mă cheamă să o pictez.

: ))) Da, da, e tentant să pun steluța, dar îmi place să cred că ea se așază singură pe text, când îl găsește în toată forța lui. Azi a făcut doar o vizită, nu o ședere permanentă...însă simt eu că o să fie ; ) Mult succes!

Domnule George Pașa, această poezie are farmecul de a aduce elegia în registrul ludic, plin de vervă și imaginație. „Piruetele” și „învârtejirile” sunt ca niște tablouri în mișcare: când vedem „umbletul de căprioară al celei ce zicea într-o doară: ,,Ce tinerețe! Ce frumusețe! Câtă franchețe!”, parcă asistăm la o scenă de teatru, unde eleganța se împletește cu ironia („Iată-mă, divă! Mănânci colivă?”). Îmi place mult cum îmbinați atmosfera veselă cu nota de melancolie, ca în „Uf, ce noapte năzdrăvană! N-am pus geană peste geană, că mă apăsa ca piatra să scriu elegia a patra”, de fapt un joc autoironic care arată lupta cu inspirația. Apoi, intertextualitatea din „Sunete de liră (după N. Stănescu, din drag de stilul clasic)” aduce un parfum elegant, dar și un zâmbet prin simplitatea rimelor: „Îți admir seară de seară / pasul tău de căprioară.” Si, da, cred că frumusețea acestei „elegii mai zurlie” vine tocmai din acest balans între jucăuș și serios, între teatrul de cuvinte și dorința de autenticitate. Vă jucați cu versurile și trebuie să fii odihnit să poți vedea dincolo de Elegia jucăușă. Textul are ritm, imagini vii și umor fin, și mă prinde într-un dans poetic.
Felicitări pentru un poem care reușește să fie și vesel, și tandru, și ironic în același timp!Las stea.

Domnule George Pașa, aveți dreptate, am ales să citesc mai întâi partea ludică și jucăușă a poemului, poate tocmai pentru că m-a atras acel „surâs” ascuns printre versuri și era după o zi grea și o noapte nedormită (mi-am zis un comentariu rapid de pe telefon). Înțeleg însă și substratul mai grav, condiția creatorului prins între semne și tăceri. Cred că frumusețea textului dumneavoastră tocmai de aici vine: permite mai multe niveluri de lectură, fiecare cititor putând să prindă altceva „în plasă”. : )
Poemul este interesant prin felul în care ascunde, sub aparența ludică, o tensiune psihologică subtilă. De pildă, în versurile „n-am instinct de vânător / chiar și-atunci când vreau să prind în plasă un semn / ... devin eu însumi pradă” se simte vulnerabilitatea poetului care ajunge să fie prins de propriile semne.
Apoi, „întreabă mai bine pe unul care se împacă rezonabil cu bătutul apei în piuă” trădează ironia amară a celui care refuză superficialitatea, dar știe cât de greu e să găsești sensuri autentice și, în același timp, să rămâi smerit poeziei și principiilor.
Versul „și chiar tu ești începutul” dezvăluie o dependență frumoasă, dar delicată, de cititor – cel care devine motivul însuși al poeziei.
Iar finalul „tot aștept să fiu vânat / dar semnele mă lasă rece” nu îl văd ca pe o simplă dorință de apreciere, ci ca pe o căutare de sens: poetul așteaptă ca lumea și cuvintele să îl recunoască drept parte din țesătura lor, să nu scrie în zadar. De aici și dezamăgirea – semnele nu mai par destul de puternice ca să-l prindă, să-l confirme.
Cred că tocmai acest balans între jocul aparent și condiția tragică a celui care scrie face poemul dumneavoastră să aibă o finețe aparte - un poem care merită recitit, da, de mai multe ori, nu doar o dată (și la o oră de oboseală maximă cum a fost cazul meu). Felicitări!