Un ciob de suflet (2)

Domnule Adrian Rentea, poemul dumneavoastră are forța unei confesiuni sincere și imaginea „un ciob de suflet” rămâne pregnantă în mintea cititorului. Se simte tensiunea dintre fragilitate și greutatea „pietrelor” care se adună în jur, dar și oboseala care vine din încercarea de a reda viață prin cuvinte. Cred că textul ar putea câștiga și mai mult printr-o legare mai clară a metaforelor (ciobul și pietrele), printr-un ritm mai accentuat al versurilor și printr-un final care să facă legătura între început și încheiere. Expresia „acum încercând” are o sonoritate mai greoaie și întrerupe fluxul poeziei. În rest, autenticitatea emoției transmise este incontestabilă și dă poemului un ton personal, grav și memorabil.

Poate o idee,

un ciob de suflet eram
pe când am învățat să desenez -
cică aveam talent
în jurul acelei pietre
s-au strâns alte pietre,
dar niciodată mulțumit
am tot căutat altceva
și-n timp, piatră după piatră,
rând pe rând s-au prăbușit în țărână
acum încerc să dau suflare acelui ciob,
îl acopăr cu cuvinte,
dar el, obosit peste măsură,
scutură culorile
ca pe niște iluzii prea vechi
și-atunci, în nopțile lungi de insomnie,
în fața ochilor mei defilează
nu un necrolog,
ci umbrele unei lumi
care încă mă cheamă să o pictez.

Mulțumiri pentru atenția acordată și pentru idee. Poemul e scris la prima mână direct pe site pe terasa unei bodegi. Poate în timp îl voi cizela