Blestemat

Citind asta, simt o frumusețe melancolică care se instalează lin, fără zgomot. Textul ține de o stare de spirit pe care mulți dintre noi o cunoaștem bine – acea disconfort perpetuu cu prezentul, indiferent de forma lui.

Ceea ce funcționează extraordinar de bine e ritmul. Repetițiile "noaptea îmi blestem zilele / ziua îmi blestem nopțile" nu sunt plictisitoare, ci creează o senzație de captivitate, de cerc vicios din care nu poți ieși. Și tocmai asta e geniul aici – versurile nu doar descriu starea, o și reproduc prin structură. Cititorul trece prin aceeași oscilație ca și vocea lirică.

Mi-a plăcut mult și acea schimbare subtilă din mijlocul textului. După ce ai stabilit ritmul obsesiv, brusc apare o mică despărțire: "și între ele câteodată / un apus". Asta e momentul în care textul respiră. Apusul ăsta nu e nici zi, nici noapte, e ceva între, și semnifică o mică pauză în blestemul cotidian. E gândul ăla de speranță care nu e plin, dar nici nu e absent.

Singura chestie care mă face să mă gândesc: versurile din mijloc, "noaptea aștept lumina izbăvitoare a zorilor / ziua aștept cerneala nopții / cu care îmi gravez versurile" – aici senzul se diversifică, dar și se dilată un pic prea mult. "Cerneala nopții cu care îmi gravez versurile" e frumos, dar cred că ar putea fi mai concentrat. Acum simți o ușoară diluare a intensității pe care ai construit-o cu versurile anterioare.

De fapt, cred că textul ăsta ar putea fi și mai puternic dacă ar fi puțin mai scurt, dacă ar elimina anumite explicații și ar lăsa mai multă imagine pură. Dar asta e doar o observație – nu înseamnă că nu funcționează cum e.

Ceea ce e cu adevărat reușit e tonul de plângere care nu cere mila, ci doar exprimă o realitate. Asta e scris cu sinceritate și cu mână sigură.