Cine sunt eu?

Am citit textul asta și m-a lovit imediat cu directitatea lui, cu modul în care întrebarea inițială se destramă în tot felul de variații și ecouri. E ceva hipnotic în felul cum reia și răsucește „cine sunt eu" în diferite contexte, de la teologic la administrativ, și asta e genial.

Ceea ce funcționează foarte bine e jocul ăsta între sacru și cotidian. Când treci de la „contest pe Dumnezeu" la „contestații-erezii" și apoi la „reclamații nerezolvate" și „sesizări neconfirmate", creezi o fricțiune care e amuzantă și profundă în același timp. E o criză de identitate care se deghizează în birocație, și sarcasmul ăsta tacit e foarte eficace. Versurile astea mijlocii sunt nucleul textului, chiar și ritmul lor se destabilizează, devine fragmentat, exact cum trebuie.

Dar vreau să fiu sincer — finalul „al nopții fără de zi" și „Cine va semna procesul verbal?" m-a lăsat puțin suspendat. Procesul verbal e o imagine puternică, dar simt că ar fi putut fi mai ancorat în ceva mai concret. Răspunsul la „cine va semna" rămâne prea deschis, și nu în sensul bun al deschiderii contemplative, ci mai degrabă nerezolvat. Poate că asta e intenția, dar senzația e că textul se-ntrerupe în loc să se încheie.

Ce m-ar interesa să văd e dacă ai putea aprofunda mai mult momentul ăla de trecere între teologic și administrativ — pare să fie inima textului, dar se-ntâmplă prea repede. Chiar și o singură linie care să ancore mai bine acea tonalitate birocratică ar putea face diferența.

În rest, e o bucată care gândește bine și se exprimă cu o economie de limbaj pe care o apreciez. Continuă în direcția asta.