adrian rentea

O eclipsă disc perfect tăiat în cristalul cerului fără de pată o ploaie caldă de vară când desculț mângâi iarba un autobuz care sosește în stație tocmai pe când ai ieșit din bloc toate sunt mărgele

Poemul vieții mele pare comandat de la IKEA cu mâinile tremurânde fără manual l-am asamblat cum am știut mai bine unele rime le-am forțat altora nu le-am găsit locul astfel acum la venirea

Cine sunt eu să îl contest pe Dumnezeu cine e Dumnezeu să mă conteste contestații-erezii reclamații nerezolvate sesizări neconfirmate la sfârșitul zilei fără de noapte al nopții fără de zi Cine va

Noaptea îmi blestem zilele ziua îmi blestem nopțile noaptea aștept lumina izbăvitoare a zorilor ziua aștept cerneala nopții cu care îmi gravez versurile zi după noapte noapte după zi zi după

Aceasta nu este nici poezie nici poem vă spuneam deunăzi că aleea principală de la azil are o sută patruzeci și unu de pași par puțini având în vedere că ni se recomandă cinci mii pe zi

Mă vorbește cartierul că stau singur la o bere nu știe cartierul câte voci îmi vorbesc flecărește cartierul cuvinte fără noimă îmi șoptesc vocile cuvinte cărora încerc să le găsesc o noimă

A nins strașnic de două nopți încoace grădina azilului s-a învelit cu o plapumă de un alb pufos pomii își scutură înfrigurați puful în zorile lăptoase brazii cu crengile plecate par

Eu Tu văslind în aceeași direcție eu în barca mea tu în a ta împotmoliți în același banc de nisip care cu fiecare înghițit în sec ne corodează măruntaiele ne usucă gâtul tânjim după o

Plângi femeie plângi nu-ți face griji lacrimile se șterg cu mopul laolaltă cu ceaiul vărsat de o mână tremurândă plângi femeie plângi dar uite te împuținezi văzând cu ochii când

Un ciob de suflet eram pe când am învățat să desenez cică aveam talent de atunci în jurul acelei pietre s-au cristalizat alte pietre niciodată mulțumit mereu am căutat altceva în timp

Încerc să-mi las în urmă tristețile în cerc însă mă învârt ca beat un cerc presărat cu vicii și atunci mă întreb în loc să tot încerc să fug nu mai bine să le dau de-a dura?

Un ciob de suflet mi-a mai rămas cioclu hirsut ursuz veșnic mă tai în el când încerc să-l însuflețesc așa că azi mai funcționez doar cu amintirile din cioburile pierdute de-a lungul vremii

E miezul zilei holurile azilului sunt pustii câte o voce singulară îndepărtată sau zumzetul vreunui televizor amplifică liniștea în curte tăcere soarele pare un boț de unt pe care te

I. Înserarea se prelinge peste sat limbi de foc limbi de smoală își revendică cerul tunete îndepărtate fac să vibreze ferestrele în canaturi eu și pisoiul cu câte o cană cu lapte urmărim

Avioane aterizează și decolează la o aruncătură de băț de azil crucea Sfântului Andrei aflată la două case distanță anunță trecerea unui tren dacă am fi fost copii am fi alergat să le facem

Norii aleargă ca biciuiți pe cer dar n-ar fi lăsat un strop de apă măcar pentru vrăbiuțe ultimele petece de albastru se retrag din calea lor pomii aliniați precum adolescenții din primul rând

Pentru mulți azilul e doar o haltă în care vor zăbovi mai mult sau mai puțin vor coborî unii dezorientați alții căliți în lupte recidiviștii își vor găsi cu ușurință locul salutând

Dumnezeu i-a spus să-i scoată așa că Viorel și-a scos ochii cu o furculiță probabil sticla aceea a fost ultimul lucru pe care l-a văzut acum are nevoie sa-l ducă cineva la sala de mese să-i pună

E ultima zi a ta aici Între pereții văruiți Zi de toamnă târzie Culorile s-au dus Și roșul și galbenul și verdele Doar cenușiul putred a mai rămas Ploaia biciuie pomii Vântul îi

Ca să dau o utilitate zilei am umplut o plasă cu sticle goale oricum mi-au mai rămas cât pentru trei plase și se vor mai aduna însă aparatul de reciclat din parcarea supermarketului era

Lumea mea e atât de mică încât încape în camera asta ți-am spus pe când îți împachetai lucrurile și te pregăteai să ieși pe ușă în lumea largă de atunci am descoperit și eu cât de mare e

Depresia e precum reumatismul odată ce ți-a intrat în oase o simți la fiecare schimbare a zilei depresia e un lup ce îți devorează măruntaiele molcom fără grabă depresia e cea pe care nu ai

Dincolo de acoperișuri dincolo de luminile orașului e marea o simți în clădirea alăturată doar două ferestre luminate la una dintre ele o femeie citește în balcon să stai să privești o

Încâlcite sunt cuvintele precum algele mării la Big Sur acolo unde cineva cândva a fost cât pe ce să se înece dar dacă reușești să țeși din ele o pânză pe care să așterni coală după coală cum