adrian rentea

Noaptea îmi blestem zilele ziua îmi blestem nopțile noaptea aștept lumina izbăvitoare a zorilor ziua aștept cerneala nopții cu care îmi gravez versurile zi după noapte noapte după zi zi după

Nu am să-ți spun te iubesc mărturiseam într-un poem anterior dar azi noapte probabil luna trecând prin zonă m-a surprins oftând privind la ultimele poze pe care le-ai încărcat luna trebuie

Cu ochi pietrificați precum ai unui gargui ce păzește poarta unui cimitir privește lumea de la înălțimea piedestalului celor douăzeci de ani de singurătăți dramele ce se consumă în grădina

Prins de moda asta nouă am zis să-mi fac și eu un selfie prima nemulțumire – ochii roșii instantaneu am luat aparatul să-i reglez setările apoi m-am gândit oricum am ochii roșii ochi de

Adolescent naiv fiind visam visam să o întâlnesc pe EA căreia să-i dedic douăzeci de poeme de iubire și de ce nu poate chiar și un roman. Și a venit eu neștiind pe atunci să mă joc cu

Dacă după ce Decembrie cu ale ei toane te-a închis în casă osândindu-te pentru vreo vină neștiută să privești zile în șir la albul pereților ori la tablourile monocrome de dincolo de

Și totuși poate o fi un Dumnezeu acolo sus își spuse poetul cineva care să fi creat deșertul cu dunele lui nesfârșite de nisip iar oamenii i-au dat o utilitate nisipului creând sticla singurul

Spleen, sau in termeni populari – sictir, e atunci când soarele de duminică îti arde ochii când treci pe lângă un pictor care și-a instalat șevaletul în parc te oprești preț de o clipă

Depresia e precum reumatismul odată ce ți-a intrat în oase o simți la fiecare schimbare a zilei depresia e un lup ce îți devorează măruntaiele molcom fără grabă depresia e cea pe care nu ai

Dacă televiziunile nu ar fi amintit obsesiv ce zi e azi poate că mulți nu ar fi remarcat eclipsa nu nu eclipsa aceea parțială ascunsă în spatele norilor ci aceea care zace în spatele

Trufașă Veneră iarba în care ți-ai culcat chipul dăltuit în sidef soarele ce-ți dezmiardă coapsele arămii irizându-le magicele încrustații toate sunt atât de pământene încât uitând de mine

În dimineaţa asta pierdută-n ceaţă ce mult aduce pădurea cu un azil uitat cu truchiuri împuţinate de iarnă şi resturi amintind de festinuri estivale aşteaptă nişte buni samariteni să-i