Poezie
Buzuki
3 min lectură·
Mediu
Degetele mele şi-au amintit un cântec. Şi acum mireasă, în faţa nuntaşilor, înconjurată de înţepenirea unor dansuri cândva impresionante, nu mai crezi că aş putea cânta suficient spre a împlini nevoia ta de dragoste.
Până aici mi-am urmat anii, împrejurările mai bune să le fac, şi un drum mai sălbatic decât rătăcirea. Neghiobia ce mi s-a dat să-mi fie mai puţin controlată de orbite prestabilite şi nici nu pot, conceput pentru o singură viaţă să devin, să sper, să ador neconceputul din întâmplările ce le-am trăit, ce vor urma împreună, ori carnea şi spiritul care mă vor mai lăsa să fiu.
Ceruri curate şi uneori incomode se schimbă, pleacă, şi nu se lamentează. Noi am putea să ne acoperim cu mărunte obiecte umane care par atât de îndepărtate în îmbrăţişare. Tu ai putea, de exemplu, să-ţi împrăştii pe jos în ritm de buzuki, degetele de trandafir şi crăițe galbene de pus după ureche, sau, de vrei, pe o farfurie cu două ouă ochiuri şi cartofi prăjiţi.
Privindu-te, uneori am sentimentul că stelele de deasupra se cocoaţă în turn, pe scări rotunde, şi cad aici dedesubt, într-o sclipire de dragoste pură.
Căutând spre noi, de la fereastra camerei, oraşul e-ntunecat, iscodirile se-ntorc de unde au plecat. Şi de mai e acolo Cineva şi te ascultă cu dragoste, nu îl uita sincer şi neajutorat, atât cât este el de singur. Ruinele oraşului îl înconjoară dezolant. Culege-i cu grijă privirile, ochii plecaţi să te găsească. Lasă-ţi setea unică să vadă cântecul celor o mie de patemi ce se rotesc în larg, jur-împrejurul Lui.
Probabil ne suntem daţi, nu concepuţi, şi-n mistuirea vie ce ne-a întrupat n-ar trebui să ne simţim flataţi…fiecare trib are ceva de trimis în viitor. Noi, în definitiv, fiind asemeni lunii, singuri şi stranii, şi atât de elocvenţi cu sentimentele noastre, vom rămâne inevitabil, printr-o mie de nedumeriri fracturate, ce numai momentan ne pot distrage şi nu ne aparţin, şi nici nu vin din cer.
Problema nu se reduce la mister, nu există dragoste, ci iubiţi. Cele două pronume tu şi eu, atât de bine implicate într-un verb tranzitiv, nu pot descoperi osul ce ar mai putea fi vreodată modelat de o schimbare de timp şi de loc. Zilele ne sunt numărate. Şi mi-a luat, totuşi, destul de mult timp să ajung clipa când în sfârşit cântându-ţi, să-mi fie teamă că tot ce-am spus ar putea să te deruteze. Sau c-ai putea să-nţelegi ceva altfel de cum simt şi gândesc.
Eu încă n-am găsit în devenire metaforele potrivite. Şi cum să le pot afla, dacă nu-mi arăt chipul? În definitiv, este tot ceea ce sunt, iubindu-Te.
02836
0
Dacă nu supăr, mici rectificări:
cît” - „cât” și „patemi” - „patimi” (poate asa ati dorit dv să scrieti însă...)