Rubedo

Tu nu erai obsedată de îmbătrânire ori de gândurile reci ce migrau de la tine cu fiecare trecere a cocorilor, dar îți fotografiai curioasă chipul, ori de câte ori, îndrăgindu-te în secret, el îți povestea despre tine lucruri nemaiînțelese, petrecute în visurile sale; cum o fetiță învelită în suflet și care îți ținea corpul prizonier, adormea rugându-se să nu-i crească niciodată țâțele, să-i rămână atârnați între coaste muguri ca strugurii Evei Green în „Casino Royale”, spre a nu vindeca mai apoi cu senzualism tristețea centripetă a pierderii de copilărie, intuibilă, justificabilă și mereu alungată în afara imaginarului de confortul feminității autosuficiente, niciodată epuizată, dar mereu lacomă de gingășii înveterate și izbăvitoare, în pofida a ceea ce credeau ovidian, din catacombele cunoașterii de sine, orfico-pitagoreicii cartierului Tomis Plus. Cu fiecare portret al tău pe care l-ai fi privit mai apoi, vei fi realizat că miracolul tuns cu castronul, rânjit și știrb trimis către tine în viitor, ca să existe și acesta, totuși, i-ar fi putut crește oricând corpului tău sâni lăptoși, printre grațiile îndrăgostirilor - sau coapse alunecătoare de pepene roșu, pe sub încuietorile gândului, cu care, entuziasmată, nu vei fi avut cum să-ți mai contrazici coconul deschis al trupului tău fotografiabil, înțelept și încă nemuritor. Mărturiile acestea ți-ar fi ajutat mai degrabă pe-acum, să contempli cum dinăuntrul fetiței, femeia poate să devină cea dintâi rugăciune ascultată accidental, recitată ca o poveste de noapte bună de un bunic spre o pernă goală, apoi o izbăvire nurlie, sub țesătura de mătase a șifonabilelor închipuiri alb-negru purtate la piept de soldați, ce, deloc promiscuu, seamănă cu tine, dacă vei fi căutat vreodată suficient de mult prin trecutul tău ca un basm. Te ridici și acum pe vârfuri, în oglindă, sau în reflexia obiectivului Summicron, să îți privești curioasă pliul rotund și sidefiu al buricului ca un melc, ultimul semn că ai fost chemată în lumina nostalgică a unei focale Leitz, încă de acum 28 de ani și tot atâția milimetri de nelămurire pură. Obsesia ta actualizată, ca și mai vechea, este menținerea orice ar fi a asemănării sale cu tine, nu a feței și a fățărniciei sociale, ci a chipului tău de fetiță. Alteori, deformată de reflexia inoxidabilă a dopului de chiuvetă, sferică și aureolată ca un balon chinezesc de spionat gingiile și limba, în timp ce strângi incisiv capătul vibrant al periuței de dinți atât cât să nu irosești pe piept un prea republican steag din dâre albe și roz, realizezi că hipersfera corpului se deșiră izbitor de bine din suveica apei ce te clătește în această dimineață de gustul de somn și țigări. De fapt, ironia e că nimic altceva decât gravitația nu te ajută mai bine să te menții slabă și nu-ți ține mai bine în trup imaginea longilină a tuturor părerilor altora despre tine; ești o picătură de apă lăsată să îți umple încet, în cădere, spațiile dintre membrane, mucoase, pistrui, hărțile interioare, cavități și, desigur, criticile cenacliștilor de marți despre scrisul tău deloc postmodern. Dacă ai trăi livresc doar o zi pe lună, ai fi cu siguranță obeză și de-asta acum nu răspunzi decât surâzând acestor dedări metatextuale și erezii autoreferențiale; ce e val cu gașca trece, îți spui în gând, ștergând cu hârtie igienică metamorfozarea galbenă a concluziilor, atât de fluid ajutate să evadeze taman din sfincterele tale antigravitaționale. Rămâne în noi doar ce nu lăsăm să curgă din noi, reciți tu declamator, definindu-ți parcă metafizica, deci nu totul curge! Ți se face sete și lași apa robinetului să ți se prelingă peste bărbie până simți cum firul rece îți atinge frisonant și instagramabil celălalt capăt al nerăbdării. Stropii mici deveniți acum un șuvoi de apă, prelinși de pe bărbie pe gât, se transformă într-o linie udă ce-ți redesenează afabil abdomenul cu tresăriri reflexe, dirijând fluidul chinuitor de rece înspre delta coapselor, pe când piciorul drept, un trăirist stabil, se cabrează ortopraxic în gresia alunecoasă, alungindu-se sub chiuveta pictată de rimel, spre scurgerea de fontă, cu eleganța estetică a unui gât bleu de girafă, suspendat peste hăul iluzoriu dintre gură și degetele ei sidefii. Te retragi cu spatele înspre cabina de duș, târând piciorul pentru a desena un drum de apă, al reasocierii, apoi te dezbraci de puloverul portocaliu, supradimensionat, ce ține loc de bluză și de pantaloni. Chiloții verzi, aproape dispăruți, aterizează pe trusa de machiaje aflată deasupra întregii scene, pe locul regizorului imaginar pentru care pozezi realist. E un fel de balet pe care îl tot repeți automat din copilărie, chiloțiada, sau cât de sus și cât de departe poți ajunge în viață dacă azvârli o pereche dintr-o singură mișcare biciuitoare a piciorului, pe clanța ușii. O aromă dulceag-iute îți străbate feromonic baia înghesuită, cu viteza Zmeului, antieroul casnic preferat de cercurile de liceu mult mai blegului Zburător clasic, atât de chinuitorul adolescentelor cu coșuri ce scriu poezie. Strâmbi din buze să-ți alungi amintirea lui și deschizi, demult înfrigurată, robinetul; căldura progresivă te roagă să te ghemuiești și să-ți imaginezi un loc mai prietenos decât orașul împuțit ce te scoate din forme și timp. Doar plaja cu melci roșii și nisip fin de rocă din Tuzla sau dunele Agigei, presărate cu bobițe roșii de efedra te-ar mai scoate din casă zâmbind, în amintirea singurei dintre toate verile tale posibile, dintr-un sfârșit noros de mai, când ți-ai urmat pentru prima dată intuiția și ai plecat chitită să ajungi și-n Grecia, dacă ar fi fost nevoie, doar pentru puțin soare și un strop de optimism, la volanul primei tale mașini, o broscuță neagră. Atunci a bubuit la tine în bloc centrala vecinilor și te-ar fi găsit sub dărâmături cu câinii. Dușul cald te convinge că asta vrei să faci când vei fi mare, să lași naibii medicina și gărzile și doctoratele și să te desprinzi măcar trei ceasuri din orarul infernal de spital chiar dacă e începutul primăverii și cerul are textura mâinilor unui cerșetor; un gri rece, scorojit, inflamat și deprimant. Deocamdată îți inventezi propriile culori în căușul palmei, ca atunci când pictai elefanți; conturul ferm-fusiform al buzelor dispare în melancolia spumoasă a gelului cu aromă de portocală, tensiunea migrează imersiv alunecând venusian spre gânduri, cretinoid chiar, încât te miri și tu de lipsa ta totală de inteligență artificială; când te aștepți mai puțin, ce nu voiai să faci s-a întâmplat cu o secundă înainte de a înțelege asta; degetele sunt acum mai departe de sfera fierbinte pe care un copil al iernii a ascuns-o în tine, să-ți aprindă simțurile și să nu o poți calma, cu una, cu două. Freud te-ar fi numit isterică de-a dreptul, tu însă îți muști obrajii, te clătești și îl sudui în gând, scuturându-te de forma asta lașă de învinovățire feciorelnică. Te așezi picurând la masa de scris, unde vraiștea cu sens unic te ajută să te concentrezi doar pe citit. Cafeaua la lavazieră, cu gust ușor de garnitură arsă, încă baubilă, rămâne rece deocamdată și îți oglindește în laviuri brune dezinteresul pentru trezirile bruște. Adică cele sub două ore. Afară e prea frig pentru o tură cu semicursiera portocalie prin Mamaia pustie, și în februarie acesta oricum, la ritmul în care își face primarul treaba cu mormanele de zăpadă înghețată de pe drum, ai putea adăuga o fanfară de suflători ca să ai muzica funerară perfectă; un oraș mort, cu oameni schilodiți sufletește, ce se înjură pasional în trafic, printre blocuri jegoase și cozi de limuzine interminabile pe la giratorii. Dai pagina și, odată cu ea, enervarea se rătăcește printre litere. Theodoros-ul lui Cărtărescu este baroc-epică și realizezi că are ceva din structura labil-labirintică a lui Coelho în Alchimistul; e previzibil surprinzătoare, puțin dantescă și mult prea mult calofilă; însă darul cu autograf nu se caută de stil; e un milieu livresc fermecător și rar în literatura celui vinovat de succes dar încă în căutarea gloriei. Tu l-ai face mai scurt, totuși. Un quickie. Ți-ai întrerupt de trei ori lectura realizând că pierzi firul și... da, unele cărți par mai ușor de scris decât de citit! De aceea îți place probabil lectura la masa de scris, nu pe budă sau în pat ori în hamacul din balcon. Telefonul vibrează insistent și te hotărăști să răspunzi. ​Cu o mișcare cabrantă arunci de pe spate bluza-prosop, care cade cu tot cu telefonul lovit cu o mână; pantalonii demult abandonați pe sub masă se țin ca îndrăgostiții din liceu de umbra piciorului tău stâng, cu cracul încurcat într-un deget; strigi grăbită, răstit, cât să te audă telefonul de pe podea: Hei, Bixby, răspunde! Apoi cu vocea cald-pițigăiată: Alooo?! Glasul precipitat al Amenei îți cere să vii la o cafea, în apartamentul ei din Peninsulă. — Vin, vin! Apoi, în timp ce ea ciripește impasibil, te întinzi puțin, într-o poziție de yoga, pe parchetul rece, îți trosnești vertebrele cifozice să repari cocoașa de chirurg. — Așteaptă-mă acolo, Amena, ajung în 15-20 de minute! Văzut chiar și prin gaura cheii, torsul tău clasic ar fi săturat o armată de verișori; ciudat e că încă îți amintești amuzată de proștii ăia care te spionau, în frunte cu frate-tău, când erați copii. Te îmbraci la repezeală pentru a alunga gândul care deveni un țiuit supărător în urechile roșii. Să te știi transparentă pe dedesubt îți dă încredere; mereu pregătită de ceva ce nu se va întâmpla aproape deloc, să fii admirată cu habotnicie de cine știe cine, prin cine știe ce întâmplare; să ai cea mai sexy lenjerie, că nu se știe cum trebuie să te dezbraci undeva. „Ia-ți chiloții de ieșit în societate!”, îți sună în cap ce-ți spunea maică-ta, bigot, cu nesiguranța femeii în comunism, unde misoginismul multilateral dezvoltat se împletea cu "nu știi niciodată când ajungi la doctor, și pe mine mă faceți de râs!". Gândul dură cât un puseu acut de măsea, până ieșii pe ușă, apoi strada te înghiți în burta ei imensă, capitalistă și mereu pofticioasă; iei un Bolt spre Amena că altfel nu mai găsești loc de parcare. Taxiul străbate lent ca broasca orașul sufocat de giratorii și sensuri unice; șoferul înjură nevrotic și peltic în traficul indian al Constanței. Sunteți colege la info. Te-ai înscris din amorul artei și mai ales pentru că îți este frică de puținul tău timp liber, pe care nu ai cu cine să îl împarți când pleci de la spital; restul lumii face facultatea asta fie dintr-o solidă vocație, fie pentru a concura creativ cu AI-ul, pe bani buni. Faptul că se întâmplă, ca în liceu, tot felul de prostii, îți mută uneori atenția de la dramele din sala de operații. De exemplu Amena, o puștoaică de 19 ani le mărturisise câtorva gagici din grupă, într-un gest de scandaloasă indiscreție, cum Adara, o altă mimoză de 20 de ani, se plângea, la o petrecere, de finalurile precoce ale lui John și de profunda lor nefericire erotică, motiv pentru care ar fi fost absolut inevitabilă despărțirea. John este un fotograf de modă cu nouă ani mai mare decât Adara. Între ei se înfiripase în urmă cu doi ani un siropel devenit între timp mare. Iubire nu se știe, dar sigur e ceva zaharisit. Și ca să fie intriga oablă, află într-un final și John, de la Amena, că povestea făcuse deja turul campusului și era acum la o a doua versiune, legendară. John devenise un fel de artist al vitezei în amor și în fotografie, adică termina repede, pentru a-și imortaliza pe îndelete iubita, pentru că nici în pat nu lăsa de fapt camera foto din mână; din acest motiv se zicea că sunt destule tipe care și l-ar fi dorit în pat doar pentru un pictorial gratuit, lucru complet neadevărat, și care-l făcea să intre în pământ de rușine și frustrare. Se aflau acum cu toții în apartamentul Adarei, să lămurească misterul; o fi fost invenția Amenei, ca să rămână ea cu John, după ce va fi scăpat de nesuferită, știut fiind că-i face ochi dulci, sau Adara era nemulțumită de el într-adevăr? Însă cum de nu s-a prins el în toți acești ani și de ce tocmai cu el nu a fost sinceră? Să fie oare un atât de prost cititor al iubirii încât să nu-și dea seama că de fapt Adara simulează orgasmele? Cine avea de fapt probleme, și cum a apărut povestea asta umilitoare? Ajunsă în fața blocului cu 3 niveluri de lângă statuia lui Saligny, realizezi că nu vrei să participi la vreo circotecă și te tragi pe fund. Chatul îți vibrează în blugi cu o insistență absurdă, ca un spasm al unui mușchi de mult uitat pe sub straturile răzgândirilor tale, dar nu mai ai chef să duci mâna la buzunar, lași vocile certărețe să se dizolve în lumina gălbuie, vâscoasă, ca un chihlimbar curgător, în care Adara probabil continuă să urle la John care stă tolănit pe un fotoliu cu un Hasselblad la ochi, fotografiindu-și iubita, în timp ce ea își aruncă halatul de mătase de pe umeri cu o teatralitate ieftină, performând o dramoletă nud de adolescență, cu multă gelozie, pe care fotograful o disprețuiește visceral, iar Amena își strânge cearșaful în jurul sânilor plați și redevine o statuie de sare captivă în propriul pictorial, martora oarbă a unei piese jucate pentru un public absent. Sunetele se îndepărtează de tine cu o viteză ireală, reverberațiile vocilor lor subțiri lovindu-se de geamurile apartamentului doar pentru a fi înghițite de o vată invizibilă, o tăcere grea, coborâtă dintr-o dimensiune tăinuită privirii, în care materia pare să fi obosit să mai existe sub presiunea atâtor minciuni perfect articulate, lăsându-te izolată, suspendată într-un vid pe care l-ai cultivat cu sârguință în toți acești opt ani de asceză și fugă de propria ta adolescență, de unica ta biologie. "Nigredo, Albedo, Citrinitas, Rubedo..." îți șoptești în gând o incantație, dar în locul vocii tale parcă e vocea baritonală a unui bărbat. Cobori privirea spre propriile tale mâini, sprijinite pe muchia unui nor de sticlă zgâriată ce reflectă difuz scena dezolantă din livingul acestor copilandri printre care nu te mai regăsești, și un fior de o răceală odihnitoare, ca o anestezie administrată direct în măduva spinării, îți traversează corpul; descoperi că disprețul cu care ți-ai privit carnea în oglindă, rugându-te să dispară, a depășit în sfârșit granița psihologicului pentru a se permanentiza în carne. Pe sub puloverul tău portocaliu, supradimensionat, simți cum contururile trupului cedează, cum granița dintre epidermă și aer se șterge imperceptibil, pielea mâinii stângi pierzându-și brusc opacitatea. Lumina veiozei pe care o numim soare trece prin ea nestingherită, revelând o arhitectură fantomatică, o hartă barocă de vene albăstrii ce pulsează tot mai slab, ligamente sidefii și oase metacarpiene care par acum desenate cu un creion fin pe o foaie de calc, pe cale să se aprindă spontan. Ura ta de sine te-a subțiat până la pragul dematerializării, transsubstanțiind celulele, grăsimea pe care o refuzai și sângele, într-o emoție pură, difuză, un abur de spaimă ce se refuză lumii palpabile; corpul tău rubensian pe care l-ai tratat atâta timp ca pe un obiect de tortură, ca pe un parazit ce trebuia înfometat și ascuns în spatele algoritmilor și diagnosticelor reci, a decis în sfârșit să capituleze, transformându-se într-o caligrafie translucidă și filiformă în care mereu ai sperat să te scufunzi fără urmă, mereu animând speranța că nimeni, niciodată nu te va mai răsfoi. Te scurgi în propria ta pâlnie, dizolvându-te în tăcerea dematerializării pe care o accepți mântuitor, gata să devii doar un paragraf șters de vreme, o iluzie optică pe care retinele încărcate de narcisism ale celorlalți refuză deja să o mai proceseze; uite, bărbatul din fotoliu, John, nu se uită la carnea albă, agitată și mincinoasă a fetei ce urlă în fața lui, ci duce lent, cu o gravitate de preot relicva grea a aparatului de fotografiat direct la ochi. Acel Hasselblad de pe vremea aselenizării, plin de prisme reci și lentile tăiate perfect, amprentat cu nitrat de argint, nu este construit să capteze doar simpla reflexie a fotonilor pe suprafețe oarbe, ci, sub degetele tocite de falsitatea inerentă a lumii, își ițește obiectivul devenit un specul cosmic; penetrează densitatea ontologică a ființelor, caută mereu acel sâmbure de adevăr absolut pe care minciuna socială îl îngroapă sistematic. Când ochiul de sticlă se oprește asupra ta, John vede cum marginile tale se topesc în aerul galben, vede cum greutatea ta părăsește ireversibil lumea, cum claviculele tale devin coridoare de lumină și umbră, iar sternul tău se preface într-un vitraliu fragil gata să se spargă la prima respirație mai adâncă. Observă cum lasă cureaua de piele să-i atârne de gât, se ridică ignorând complet spectacolul din livingul cu certărețe și vine direct spre tine. Îl privești palidă. Nu zâmbește, nu rostește niciun clișeu salvator menit să te ancoreze artificial, ci întinde doar o mână aspră, pătată de soluțiile de developare în care și-a spălat probabil propriii demoni, și îți prinde încheietura subțiată, aproape imaterială, cu o fermitate dureroasă. Atingerea lui este un șoc electric, o coliziune a două universuri care funcționau până atunci bine-merci, prin legi fizice diametral opuse. Iar în secunda în care pielea lui asprită de trecerea anilor, cât refuzase să mai mângâie teatralitatea lumii, o presează pe a ta, senzația de evaporare frânează brutal, simți ancora viscerală a materiei lui trăgându-te înapoi din neantul livresc, smulgându-te de pe buza căderii tale în tine, prin simplul fapt că a ales să simtă, silindu-te să exiști sub presiunea degetelor lui. Fără să adreseze o singură silabă Amenei și Adarei, te trage după el pe scările falezei unde aerul de ouă prăjite și hamsie veche începe să îți reamintească de purgatoriul citadelei. Odată ce pășiți pe trotuarul crăpat realitatea glisează imperceptibil într-un decor hibernal, izolat, de parcă orașul însuși ar fi fost înghițit de o reverie melancolică, izbăvitoare. Începuse să ningă cu o disperare mută, nu o ninsoare firească, umedă, de sfârșit de iarnă marină, ci o cădere de zăpadă densă, absolută, silențioasă, o cenușă albă care șterge curbatura șoselei, nivelează marginile ascuțite ale blocurilor comuniste, înghite zgomotul motoarelor și vă izolează complet sub o cupolă de fulgi prin care niciun strigăt nu mai poate pătrunde. Albirea aceasta te decupează de restul umanității, suspendându-vă într-o bulă de exil asumat, în timp ce mergeți în tăcere, lăsând urme adânci care se șterg aproape instantaneu în urmă, orbecăind ghidați doar de sunetul surd, ca o bătaie de inimă colosală, al mării verzi care se lovește ritmic de mal. Ajungeți la marginea falezei, dincolo de dune și de ultimele lumini ale orașului, unde plaja se termină brusc într-o potcoavă de argilă înghețată. Zăpada de o palmă conturează o casă cu acoperiș scund, aproape ascunsă în burta albăstruie a viscolului, o vizuină din lemn și piatră brută, apărată de ferestre înguste prin care nu răzbate nicio rază în afară. Nu mai știi cât ați mers, căci timpul, la fel ca propriul tău corp, și-a pierdut consistența și continuitatea, transformându-se într-o succesiune de pași orbi prin tăcerea meteorologică ce v-a izolat de zgomotul Constanței. El împinse ușa grea de stejar și te trase înăuntru, în întunericul cald mirosind a peliculă fotografică, a lemn de brad ars, a ierburi aromate și scorțișoară. Te afli în inima lui, în spațiul tihnit unde realitatea nu se mai târăște ci se odihnește revelator ca o imagine bine focalizată pe o coală albă, de hârtie fotografică. Vezi o cameră scăldată treptat într-o lumină roșie, inactinică, o lumină de placentă originară, densă și ocrotitoare, sub care imperfecțiunile dispar, minciunile se dizolvă, iar trupul tău, încă tremurând pe granița subțire a transparenței, pare să fie rescris literă cu literă, por cu por, singurătate cu singurătate. Căldura se prelinge mirată peste pereții tapetați cu zeci de negative atârnate la uscat, transformând parcă spațiul cochet într-un uter cosmic unde timpul însuși refuză să mai pulseze, lăsându-vă suspendați în respirația comună a adăpostirii, în timp ce zăpada absolută continuă să astupe jegul lumii exterioare, îngropând orice memorie a deconstrucției, cea din care de-abia reușirăți să evadați. Privești ca un spectator, surâzând din când în când, acest spectacol care îți pare aievea. Te-a așezat pe un scaun de lemn cioplit și lustruit, cum văzusei cândva la casa lui Creangă, în Humulești. Picioarele tale se topeau în penumbrele pe care focul din sobă le dansa roșiatic-portocalii pe pereți. Erai o schiță neterminată. El s-a lăsat în genunchi pe podeaua de piatră, aducând cu sine o tăviță de plastic plină cu revelator fotografic în care se oglindeau pulsațiile sângerii ale lămpii de deasupra, amintindu-ți de sângele venos pe care îl vezi în sala de operații, doar că acum tu erai pacientul transparent, corpul tău devenise o rețea de capilare de sticlă ce așteptau să fie reconectate la o realitate nedeformată, mai puțin slută. Și-a scufundat mâinile în soluția ce mirosea înțepător-chimic. Lichidul i-a îmbrăcat degetele lungi într-o pojghiță argintie de pixeli. Așteptarea devenise o peliculă întinsă la maximum. Când prima atingere umedă ți-a mângâiat glezna stângă, părea că șira spinării devine un vinil pe care se plimbă, piezoelectric, brațul unui pickup ce aduna dintre ițele ființei tale fragmente uitate de gânduri și automatisme inutile, pentru că acolo unde chimicalele și căldura palmelor lui întâlneau epiderma ta translucidă, carnea începea să se developeze miraculos, recăpătând masă, forme, opacitate și o culoare vibrantă care sfida toată asceza anorexiei tale de până atunci. Ai tresărit înviată. Nu te-a lăsat să te retragi. Cumva te privea drept în inimă. Mâinile au urcat lent pe curbura gambelor, desenându-te înapoi în țesătura senzualității cu o precizie de anatomist obsedat de simetrie; fiecare mângâiere a degetelor sale trezea un gând bun, cândva alungat de spaime, în timp ce tu, închizând ochii, simțeai cum însăși gravitația se întoarce în oase cu tropăitul unei herghelii de zebre, strivindu-te de lutul din care voiai să fii iremediabil scoasă! Ai renunțat la învelișuri. Au zburat spre podea cu un foșnet electrostatic de exuvie. Rămăseserăți tu, el și lumina roșie. Căldura sângelui tău, eliberat din zăbrelele ruminărilor interminabile, a năvălit în capilarele sânilor pe care îi disprețuisei atâta timp, iar când el și-a lipit urechea de abdomenul moale, respirația tabacică și bărbătească a topit carapacea de gheață care te izolase într-o sterilitate emoțională autoimpusă. Auzeai și tu neverosimila muzică a organelor tale ce pulsau și se dilatau și chirăiau în torace și burtă, acceptând foamea de materialitate și căldură în cea mai convingătoare conjugare feminină. Buzele ți-au găsit clavicula în formă de aripă, o validare tăcută a nevoii tale de zbor. Nu mai aveai nevoie de niciun algoritm ceresc pentru asta. Te-ai lăsat să aluneci pe podeaua de piatră, mirosind a ferigă strivită și a săruri de argint, trăgându-l peste tine într-o îmbrățișare care anula orice rest disociativ. Greutatea oaselor lui peste oasele tale devenise singurul disconfort pe care îl mai puteai accepta, anxiolitic și pentru că ochiul mecanic al lui John refuzase să te mai transforme într-o fotografie rece. Contururile voastre s-au amestecat perfect. Ți-ai înfipt degetele în umerii lui. Pielea transpirată se lipea și se dezlipea într-un ritm de metronom; o mecanică a fluidelor pe care o studiasei clinic, devenise acum simfonia barocă a supraviețuirii, în care fiecare respirație a celuilalt îți pompa oxigen în plămânii atrofiați de singurătate, resuscitând femeia aceea dezvelită de suflet, pe care o ținusei captivă opt ierni la rând. Întunericul sângeriu al camerei v-a înghițit. Nu mai exista niciun „în afară”. Fuziunea totală devenise stabilă chiar și fără vreun reactor special, iar tu te simțeai ca un fel de steluță într-un borcan, înainte să fii eliberată în galaxie. În această geografie izolată de restul universului, unde zăpada continua să șteargă istoria urâtului ce pusese stăpânire pe ruina orașului multimilenar, carnea ta s-a deschis. Nu ca un buzunar examinabil sub speculul metalic, ci ca o floare nocturnă, de pasiune vie, ce satură foamea lui teribilă de senzualitate și tandrețe; pătrundea în labirintul eritrofor cu un entuziasm disperat care pe tine te amuza puțin. Însă lui părea că-i alungă obsesia ființelor de plastic ce-și denumeau datul în bărci erotism. Ai gustat sarea amăruie de pe gâtul lui. Era un festin alchimic. Ai devorat momentul cu toată ființa ta. Nu mai erai un concept abstract rătăcit prin paginile vreunui roman nipon, ci o alcătuire densă, un ecosistem de eliberări și contracții uluitoare care îi dăruiau lui ultimul refugiu posibil, un drum unde carnea ta transparentă nu l-ar fi mințit nicicând. Exorcizai tăceri vechi. Lumea ta interioară s-a prăbușit. S-a prăbușit direct în el. Când orgasmul v-a smuls din voi cu brutalitatea unei frânări bruște, ai simțit cum atingerile vă reconectează la o matrice originară, transformând tandrețea într-o transfuzie de sens; el ți-a redat opacitatea pierdută, iar tu i-ai oblojit trauma adolescenței, pecetluind un pact organic care nu putea fi tradus în nicio limbă. Ați rămas îmbrățișați pe podea. Erați totuși vii. Lumina roșie a camerei obscure a început brusc să palpite, diluându-se treptat într-un auriu prăfuit, greoi, cu miros de mosc, de ceară topită și de praf interstelar, în timp ce ninsoarea de sfârșitul lumii mângâia, din spatele pleoapelor tale, amintirea pulsului ce topea accelerat banchizele inimii, transformând încălzirea globală într-un fenomen asistolic, imprevizibil și deloc regretabil. Această dimensiune atemporală începea să se plieze în sine, retrăgându-se în catacombele minții așa cum apele primordiale s-au retras după geneză, lăsând în urmă doar o pânză de in alb, țesută din simboluri și arhetipuri, pe care acum trebuia să o descifrați împreună la lumina rece a zorilor. Trei. Doi. Unu. — Respiră adânc, Mara, și întoarce-te aici, în acest cabinet în care te afli așezată confortabil pe o canapea, în stare de hipnoză. Ai deschis ochii cu un spasm scurt, o smucitură a diafragmei, de parcă spiritul tău, coborât prea adânc în abisurile onirice ale unei Cărți Roșii încă nescrise, s-ar fi izbit frontal de plafonul realității din cabinetul meu. Aerul nu mai mirosea a fixator fotografic și a oțet, ci a cafea proaspătă și a dezinfectant, filtrat leneș prin jaluzelele întredeschise care tăiau umbre geometrice, complet lipsite de magie, pe parchetul lucios. Ai privit confuză spre propriile mâini, strângând brațul canapelei de parcă te-ai fi temut că ești încă translucidă, că lumina acestui început de martie va trece din nou prin oasele tale de sticlă, dar ele erau acolo, dense, opace, reale, grele de sânge și de viață. Erai întreagă. — Ei bine, Mara, am spart gheața sau trebuie să aduc un piolet din debara? am zâmbit eu, lăsând clipboard-ul pe birou și privindu-te cu o jovialitate prea calculată, menită să-ți ancoreze emisferele cerebrale înapoi în spațiul profan a prozodiei. Ai clipit des, trecându-ți o mână prin părul răvășit de o pasiune care se consumase, în mod paradoxal în teatrul tău interior, lăsând însă o amprentă organică evidentă pe ritmul tău cardiac. Mi-ai povestit apoi toate acestea. — Eduard... a fost... a fost de o densitate înfiorătoare, ai șoptit, iar vocea ta încă mai purta ecoul acelei camere roșii. Zăpada, transparența bolnavă a pielii mele, bărbatul acela... el. Cine dracu' e John? Cum de a știut exact ce să atingă ca să nu mă mai dezintegrez? Cum a putut mintea mea să inventeze o asemenea intimitate, când eu n-am mai lăsat pe nimeni să mă atingă de opt ani? Am râs trăgând scaunul mai aproape de tine, pregătit să desfacem împreună nodul gordian al acestui vis inițiatic care mirosea deranjant a realism magic și a abis jungian deopotrivă. — John nu este un pacient rătăcit prin vreo clinică și, cu siguranță, nu e vreun tip melancolic dintr-un roman de Murakami pe care mintea ta l-a decupat ca să te consoleze, Mara. John o fi Animus-ul tău. Pare a fi acea instanță masculină, brutal de obiectivă, din mintea ta inconștientă, pe care ai exilat-o în subsol pentru că refuza să se supună curelor tale de slăbire hipocalorice și a schemelor de control absolut. E ochiul care nu judecă, lentila care vede doar adevărul biologic, nealterat de rușinea socială, de clișee și de traume; e partea din tine care știe, clinic și mistic în același timp, că ești un miracol, nu o greșeală. Ai rămas tăcută, asimilând coborârea ta în acest labirint jungian, o adevărată anamneză în care ai recuperat memoria sacrului ascuns, paradoxal, fix în biologia de care fugeai cu atâta disperare. — Te-ai disociat ani de zile, am continuat eu, urmărindu-ți privirea care încă mai căuta o zăpadă inexistentă, dincolo de geamul cabinetului, spre bulevardul zgomotos. Ți-ai redus corpul la o mașinărie stricată, la o zgură de care voiai să scapi. Prin această transă, mintea ta ți-a luat dorința de a dispărea și a dus-o la extrem: te-a făcut, la propriu, translucidă, ca să vezi oroarea propriei tale anulări și să te oblige să lupți împotriva ei. Ai înghițit în sec. Ochii îți sclipeau cu o luciditate pe care nu o mai văzusem la tine de luni de zile. — Și Adara? Fetița aia peltică, parcă de plastic, din livingul cu miros de chihlimbar? — Umbra, am punctat eu, făcându-ți cu ochiul, lăsând psihanaliza să capete contururi palpabile. Falsitatea narcisistă pe care o disprețuiești la alții, dar care oglindește propriul tău teatru interior: performarea unei femei de știință puternice, distante, perfect conturate în spațiul academic, când tu, de fapt, mureai de foame și de frig în propria ta vizuină. — Iar actul acela... developarea? Iubirea aia disperată, animalică, din camera obscură? M-am lăsat pe spătarul scaunului, împreunându-mi degetele, privindu-te cum începi să lipești piesele acestui puzzle organic. — Alchimie pură, Mara! Rubedo. Stadiul final al transformării, în care materia se unește cu spiritul sub lumina roșie a integrării. Inconștientul tău a înțeles că nu o poți vindeca pe fetița aia prizonieră în propriul trup prin asceză, tăcere și logică seacă, ci doar printr-o imersiune totală în mizeria glorioasă, viscerală, a condiției umane. John – adică instinctul tău salvator, ochiul tău nealterat – te-a „developat”. Ți-a redat greutatea, pentru că soluția depresiei tale nu a fost niciodată evadarea din corp, ci locuirea lui plenară, cu toată carnea, cu toate fluidele și cu toată lăcomia de viață pe care ți-ai refuzat-o. Te-ai ridicat încet de pe canapea, pipăindu-ți șoldurile cu o mirare aproape infantilă, de parcă le-ai fi descoperit pentru prima dată, simțind cum centrul tău de greutate se aliniază, în sfârșit, din nou, cu axa pământului. — Rămâne în noi doar ce nu lăsăm să curgă din noi, ai rostit tu încet, reluând fraza pe care ți-o recitai ca pe un blestem, dar care acum suna a rugăciune împlinită. E incredibil... îmi este o foame de lup, Eduard. Simt că aș putea mânca tot orașul ăsta jegos cu tot cu giratoriile lui obosite... — Exact! am exclamat, ridicându-mă de pe scaun cu un aer solemn, dar plin de acea energie molipsitoare care te trăgea înapoi în contingent. Fără anestezii emoționale de acum înainte, Mara. Fără cărți care să țină loc de viață, fără flanele portocalii în care să te ascunzi de propria singurătate. Doar tu, cu toată greutatea ta magnifică, ocupând un spațiu legitim în universul ăsta. ​Am mers spre cuier și ți-am întins haina, privind cum femeia din fața mea nu mai era o schiță tremurătoare de plumb și creion, o pacientă care se scuză că respiră, ci o pânză în culori de ulei, groase, vibrante, gata să se lase privită și trăită. — Timpul nostru a expirat pentru astăzi, doamna doctor, am spus eu, recăpătându-mi tonul profesional, deși ochii îmi râdeau. Dar, ca temă pentru acasă, ai o rețetă strictă de la mine. Ieși pe ușa asta, cobori în stradă și te oprești la cârciuma de la colț. Cumperi cel mai uleios, fierbinte și hipercaloric șuberec pe care îl găsești. Îl mănânci pe stradă. Nu calculezi nimic, nu te ascunzi, nu regreți. Ai zâmbit. Un zâmbet larg, neregizat, complet nescris în vreun scenariu de disociere, care ți-a luminat, așa cum știam deja prea bine, nu doar fața, ci întregul chip. Ai luat haina din mâinile mele și te-ai îndreptat spre ieșire, simțindu-ți pașii grei, preciși, imprimându-se în realitate, sonori. — O să iau două, Eduard, ai spus din prag, privind înapoi. Și am să le devorez pe amândouă. Când ai închis ușa în urma ta, am știut că vraja fusese ruptă și că, dincolo de ușa cabinetului meu, pe strada aglomerată a Constanței, fantoma translucidă se transformase, în cele din urmă, într-o femeie care pășea asumat, gata să-și consume propria viață, mușcătură cu mușcătură. Când ușa s-a închis în urmă, tăind brusc legătura dintre spațiul steril al cabinetului și foiala vie a holului, o liniște densă, cu gust de cafea răcită și praf interstelar așezat peste dosare, a pus stăpânire pe încăpere. M-am lăsat înapoi în canapeaua care încă mai păstra amprenta caldă a greutății ei proaspăt redobândite, ascultând zgomotul surd, continuu, al bulevardului ce pulsa dincolo de jaluzelele întredeschise. M-am lăsat purtat de acea uimire mută pe care doar labirintul secret al minții umane ți-o mai poate oferi după atâția ani de ascultat, neputincios uneori, doar tăcerile altora. Închizând ochii pentru o clipă, m-am gândit la mecanica uluitoare, ascunsă adânc pe fundul fântânii ei interioare, acolo unde o arhitectură tăcută lucrase în tot acest timp, asemenea unui ceasornicar orb care știe să asambleze piese pe care nu le-a văzut niciodată. Nu ecuațiile, nu diagnosticele mele și nici discuțiile noastre nesfârșite despre stima de sine o salvaseră de la dematerializare și nonsens, ci propria ei minte care, odată cufundată în transă, se dovedise a fi cel mai fin și mai precis dintre alchimiști. Eram din nou martorul acelei simetrii înfricoșător de perfecte prin care sufletul uman știe să își confecționeze antidotul turnându-l fix în matrița otrăvii, potrivind, cu o precizie matematică, o anume familie de vindecări pe exact aceeași familie de suferințe. Pentru o problemă născută din refuzul cărnii, din teroarea de a ocupa spațiu și dintr-o asceză ce viza ștergerea propriului contur biologic, inconștientul ei nu a căutat o consolare eterică, spiritualizată sau abstractă, ci a coborât violent în polul opus, oferindu-i exact substanța de care fugea: a generat o cameră roșie, o baie de chimicale mirosind a oțet aromat, un bărbat cu mâini aspre de muncitor și o fuziune viscerală, transpirată, grea de toată gravitația pământului. Fricii abisale de a fi un corp, mintea ei i-a opus revelația copleșitoare a greutății celuilalt, vindecând absența materiei printr-o supradoză de materie. Un zâmbet subțire mi-a apărut pe buze, înțelegând încă o dată că rolul meu în toată această poveste nu fusese cel al unui salvator, ci, cel mult, al unui portar așezat la intrarea unui hotel de umbre. Eu doar îi deschisesem ușa stării modificate de conștiință, lăsând-o să coboare singură treptele întunericului, doar pentru a descoperi ea însăși că la capătul oricărei prăbușiri nu te așteaptă niciodată neantul, ci doar o altă formă, mult mai curajoasă, de a-ți locui propria viață. M-am ridicat și am mers la fereastră, dând la o parte lamelele de pânză galbenă ale jaluzelei. Lumina bătea pieziș peste trotuarele aglomerate. Am zărit-o la colțul străzii, o siluetă clară, distinctă, decupată perfect în mulțimea indistinctă a amiezii, oprindu-se în fața patiseriei aburinde; a luat pachetul de hârtie din mâna vânzătoarei și, fără să se ascundă, fără să mai caute refugiu în nicio altă disociere de maculator, a mușcat din el cu o lăcomie primordială, lăsând bucățele de cocă să cadă pe asfalt ca niște semne care o legau, ireversibil și definitiv, de buricul lumii. Eduard Rosentzveig