Erika Eugenia Keller

prolog acest atlas se desface în zece aripi, nu este un manual clinic, ci o punte între psihologie, psihiatrie și poezie. E o încercare de a privi tulburările psihice atât ca realități clinice, cât

fiecare întâmplare nu e coincidență e o religie de dor_in exterior reflectat pe interior (Axioma 1: Dumnezeu există și sigur e în toate) tesătura cosmică a lumii justificabile ca fenomen

micro-prolog frica nu e rațională, dar e sinceră această aripă deschide locurile mici unde universul se strânge:într-o insectă, într-un spațiu închis, într-un zgomot, acolo unde corpul meu strigă

Un dor de stele își găsi azi liniștea- lângă o piatră (L.B) sub cerul tăcut lumina curge în vise – pietrele șoptesc adiere lină mângâie umbre tăcute – stelele se țes dorul se

Prolog sinele nu e mască nici rol, nici cuvânt e animalul din adânc care te privește fix- și nu se lasă dresat Coborâre în oglinda visului îi văd pe toți: copilul cu ochii prea mari adolescentul

Prolog când îmi ating rănile, sângele își rescrie ecuația pe coordonatele bunilor poate că tatăl nu începe cu frica, ci cu o lege ascunsă a curajului: energia nu dispare, se adâncește în

Un duet ironic despre echilibrul fragil dintre farmecul feminin și răbdarea masculină, acolo unde iubirea se transformă, inevitabil, în artă domestică. Elogiu conjugal Frumoasă, da și greu de dus

Când oare visul e amăgire? De nu mai simt o vorbă fermecată, Atunci când amânarea e neștire? Sau lacrima pe obraz e prea uscată... Între noi doi, iluzii-n chip de ape Cu vorbe ticluite-n

“ fiecare din făpturile zidite de Tine, Doamne, mulțumire aduce Þie: îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile pastorii minunea, pământul peștera, pustiul ieslea, iar noi pe

...sunt poeta lu’ tata, știți nu? aia ce-și bagă picioarele în resturile secundelor vieții ei apoi își mestecă aroma timpului împărțit în drumuri, foame, idei și multe frici. de fapt "eu nu sunt

zbor de pasăre ziua în floare de măr trezind pădurea

raza de soare rostogolindu-se sub talpă îmi gâdilă vârfurile picioarelor norul gândurilor ți-l atinge gând în răspăr jinduind lumina retragerii tale din mine unde să fug?ca să

Uneori, conștiința noastră adoarme sub praful lumii și uităm că lumina nu se impune prin forță, ci prin delicatețe. Această rugăciune s-a născut din dorul de a rămâne trează în fața binelui, de a nu

Nu mă vezi, dar mă auzi — Uneori te-ngenunchez- Nu ai cum să mă refuzi Sunt în tine… te urmez.

nu îmi plac puricii dar ei vin oricum din covor, din gânduri, din visele neaspirate noaptea mă scarpin în minte ca să scap de amintiri tu dormi liniștit cu o liniște care mă zgârie de

ți-am spus nu încerca să te smulgi din tine carnea nu e temniță e doar primul strat de frică sub care pământul îngroapă întrebările nespuse când te apleci spre apă nu te privești, ci vezi toate

îmi pun cafeaua în cana crăpată pentru că acolo gustul rămâne mai mult așa cum rămâne, uneori, tăcerea între două coaste, în locul unde nu mai atingi nimic încet, dimineața mă spal cu gesturi moi ca

prolog acest atlas se desface în zece aripi, nu este un manual clinic, ci o punte între psihologie, psihiatrie și poezie. E o încercare de a privi tulburările psihice atât ca realități clinice, cât

răsar ghiocei miros de iarbă verde- zumzet de gâze. ghiocei de nea cu zumzet de albine- primăvara-n prag.

sunt poetesa lu’ tata scriu pe spatele lingurilor, că hârtia mi-e prea cuminte- într-un ceaun de fontă fierb supă și metafore, iar apa clocotită aduce a glasuri vechi care mă ceartă că nu știu