Erika Eugenia Keller

Un poem cu structură de rondel, care atrage prin muzicalitate și prin paradoxul memorabil al refrenului ,,nu omorâți minciuna, e de leac”. Îmi plac imaginile care deschid textul, mai ales ,,în suburbia stelei, pe sub umbre”, precum și contrastul neașteptat dintre adevăr și ‘ritmul de rumbe’. Totuși, repetiția cerută de formă nu aduce întotdeauna un sens suplimentar, iar unele expresii (,,morbul omenirii”, ,,timpul care face-n moarte tumbe”) par mai degrabă generale decât surprinzătoare dar nu e obligatoriu să surprindă, depinde de cititor. Personal, da, as fi dorit sa fie mai surprinzătoare. Ideea centrală, minciuna ca leac , rămâne incitantă, dar parcă ar fi meritat mai multă dezvoltare imagistică, cred eu, sa nu va suparati pentru sugestii. În ansamblu, un text cu forță formală si fulgurații poetice frumoase. Imi place si muzicalitatea poemului. Se simte că iubiți poezia. Mult succes în continuare!

Un poem care transformă ploile de septembrie în confidente. Îmi place cum se împletește monotonia cu ritmul cadențat al melancoliei, iar imaginea ,,impozitului pe tristețe’’ surprinde într-un mod original fragilitatea timpului. Finalul, cu sentimente care se dezagregă rapid și adevărul descoperit în al nouălea ceas, dă textului o greutate existențială. Totuși, formula ,,sentimentele se dezagregă rapid’’, deși corectă, sună mai degrabă tehnic și poate părea rece într-un context liric, e și dificil de recitat, cred eu… Poemul are momente foarte reușite «impozit pe melancolie», «realitatea este invadată de amintiri», «semn de rămas bun» , imagini simple, dar cu forța de a rămâne în memorie. O poezie care curge ca o confesiune și se așază ca o oglindă a toamnei interioare.

În aceste versuri, rochia roșie nu mai este doar țesătură, ci aripă de foc și semn al unei prezențe care nu poate fi stinsă. E lumina care intră într-o încăpere și face tăcerea să prindă glas, e curajul ce străbate străzile ca o inimă vizibilă. Poemul dăruiește femeii oglinda în care nu se caută aprobări, ci se recunoaște întreagă, suficientă, mereu vie. Chiar dacă pe alocuri mesajul se îmbracă mai mult în simplitatea declarativă decât în metafore surprinzătoare, tocmai această claritate îi dă forța de manifest. E un text care respiră ca o rugăciune a pasiunii și se citește ca o vibratie a libertății. Si sa nu uitam de ruj. La o rochie rosie intotdeauna ruj rosu : ))

M-ai făcut să caut în frigider, zâmbind, dar am găsit doar metafore și două mâțe negre. Restul drumului îl fac pe jos, ca un cititor de Borges rătăcit într-un Zihuatanejo imaginar.

Serviciu evaluat: „Cazul Gafița- Lampă mov- Cactus”
Solicitant: Mândruț Ion, et. 2, sc. C
Emitent: Comisia pentru Acreditarea Situațiilor Absurd-Comunitare
Colaborator extern supervizor pe acreditare: Cabinet DKEE
___________________________________________
Standardele minime de calitate comică
1. Obiect suspect
-Cerință: un banal transformat în anomalie.
-Constatare: cactusul se rotește fără motiv.
-Indicator: minim 2 rotații/lună.
2. Iluminat perturbator
-Cerință: sursă de lumină stranie.
-Constatare: lampă mov/ umbre hipopotam.
-Indicator: cel puțin 1 animal fantastic vizibil.
3. Practică ritualică domestică
-Cerință: activitate banală cu sens ocult.
-Constatare: spălat nocturn = „respirație tehnologică”.
-Indicator: insomnii la vecini.
4. Prezențe ambigue
-Cerință: vizitatori incerți.
-Constatare: femei cu genți mari de pânză.
-Indicator: o geantă „plină de absențe”.
________________________________________________
Concluzie
Dosarul întrunește toate criteriile de umor absurd și primește Acreditare Comică Nivel I (plus stelută
Se recomandă: păstrarea lampii mov în funcțiune și consultarea periodică a vizorului- ultimul bastion al adevărului locativ.
Semnat:
Președinte Comisie,
Ing. (necertificat) Lăzărescu Dragoș-Miron
; ))) Felicitări!

Un text bun ce are nevoie de câteva diacritice :
corect ar fi „Geometria sacră a unei pierderi” (cu „ă” la „sacră”), apoi „pasarea din cartea Morților” și corect: „pasărea din Cartea Morților” („pasărea” cu diacritice și „Cartea Morților” cu majuscule, fiind titlu consacrat). Și „din epoca șase a fineței divine”, eu cred că ar suna corect „din epoca a șasea a fineței divine” (numeral ordinal). Apoi „geometrie sacre a lui Fibonacci”, corect: „geometria sacră a lui Fibonacci” , Și „căutând virgulă omisă de soartă” avem varianta corectă: „căutând virgula omisă de soartă” (articol hotărât). Și ultima „pasare / pasăre / pășire”, aici bănuiesc că este intenționat jocul de cuvinte, dar dacă nu, forma corectă este „pasăre”.
Un poem care deschide uși spre mit și absurd, ca o liturghie a străinului din noi. Umbra, scoasă la licitație, devine monedă de schimb între lumi, iar Thot, scribul zeilor cu cap de ibis, pare să noteze în tăblița cosmică fiecare picatură de lumină și întuneric. Citindu-vă, am simțit ecoul Cărții Morților, unde sufletul călătorește prin incantații, învățând să-și recunoască pașii și pierderile, să-și cântărească libertatea pe o pană. Deodată, absurdul capătă dulceață, ca în paginile lui Castaneda, unde realitatea se condensează și se revarsă prin ritualuri halucinante, între magie și luciditate. Umbra dumneavoastră, devenită simbol, participă la aceeași inițiere, precum un pact secret între vis și memorie. Apoi, în versuri, geometria sacră își întinde liniile: Fibonacci apare ca arhitect al universului, spirala lui discretă ascunzându-se în ceasurile lui Dalí, în valiza lui Thot, în însuși cercul roșu al unui soare prins în cușcă. Poezia dumneavoastră trasează această geometrie paradoxală, unde pierderea se desenează nu ca sfârșit, ci ca proporție ascunsă a renașterii. Este o scriitură care pulsează ca o incantație modernă: între hieroglifele tăcerii, licitațiile umbrei și spirala eternă, poemul respiră ca un oracol ironic, dar și tandru. Am rămas cu impresia că absurdul, așa cum îl scrieți, nu sfâșie, ci luminează și că în lipsa umbrei se naște o altă lumină, mai greu de uitat. Felicitări! Vă rog să nu uitați de diacritice.

Un poem care pare scris pe cerul lăuntric, unde visul, omul și lumânarea ard împreună, devenind aceeași constelație fragilă. Am simțit cum picurarea de ceară se transformă într-o ploaie de meteoriți interiori, fiecare strop purtând în sine taina destrămării și a renașterii. Imaginea paharului golit mai mult de jumătate mi s-a părut ca o orbită frântă, o cupă de univers în care lacrimile se adună ca planete abia născute. Lumânarea, topindu-se, nu moare, ci se rescrie în lumină pură , o flacără care nu se stinge, ci migrează în alte forme, în alte visuri. Poezia dumneavoastră este un fel de cer nocturn prins într-un pahar de sticlă, unde omul, visul și lumina se caută unul pe altul până se regăsesc. Rămâne în urmă nu doar întrebarea, ci și un fir de strălucire.

Un poem intens, cu imagini care ard și se așază în memorie ca niște cicatrici luminoase. Mi-a plăcut felul în care ați transformat oxidarea într-un proces interior, o alchimie a durerii. Vă încurajez să scrieți mai departe pentru că, uneori, ruginirea se preschimbă în aur prin cuvinte, iar fiecare vers devine un soare mic, eliberat din cușcă. Felicitări! Poate completați si biografia dv, m-as bucura.

Un text care pare scris direct cu cretă de cometă pe tabla cerului, unde păsările devin solfegii migratoare și norii se prefac în narghilele ale visării, arzând aromele nevăzute ale cosmosului. Am simțit cum realitatea se evaporă, fugind ca o pisică speriată de tălpile visului, iar continentul visătorului rămâne ascuns … ca o insulă translucidă scăpată din mâna unui cartograf beat de lumină, pe hărțile orbite ale lumii. Îmi place cum răzvrătirea ta nu poartă arme, ci galaxii întregi cuprinse în palma unei stele rănite, cum muzica sferelor se frânge și se topește într-o liturghie de sunete care țipă mai adânc decât Munch, pictorul ce a înroșit cerul cu propria-i angoasă, și mai îndrăzneț decât liniile frontului ce scrijelesc pământul. E un manifest cosmic, unde libertatea se arată ca o pasăre de electricitate care-și face cuib în cuvinte, iar iubirea se întrupează ca un animal solar, jumătate leu, jumătate stea, care se trezește și toarce galaxii întregi în fiecare miorlăit de pui de vis. Textul tău pare o planetă nouă, inventată din pulberi de curcubeu prăbușit, o geografie a visării care sfidează gravitația și rescrie universul nu cu sânge, ci cu cerneală de meteoriți. Aici chiar și tăcerea are aripi, chiar și umbrele au gust de lumină, iar fiecare vers respiră ca un zeu mic al libertății, scăpat din lanțurile unei lumi obosite.

Aveți o poezie incandescentă, în care prăbușirea se transformă în templu interior și rana devine sursă de lumină. Mi-a plăcut intensitatea imaginilor: clopotele care bat doar pentru tine, zidurile nopții împinse cu umerii, toate conturează un portret al omului ca ardere neîncetată. Un text care se citește ca o liturghie a durerii și a renașterii. Am recitat-o de trei ori. E perfectă de radio. Frumos. Voi reveni cu certitudine!

un poem care respiră lumină și înălțare, unde nesomnul se transfigurează în vis și cânt, iar inima devine harpă între metafore vesele și triste. Speranța nomadă se topește în aripi de vers, iar lectura lasă ecoul unei rugăciuni șoptite de stele. Se simte evoluția dv poetică. Mult succes în continuare!

Un text care redă paradoxul frumuseții prin golire și podoabă. Mi-a plăcut ideea că golul nu înseamnă lipsă, ci spațiu de revelație și de admirație. Este o perspectivă ce transformă feminitatea într-un joc al vizibilului și invizibilului, al prezenței și absenței. M-a fascinat această tensiune creată între podoabă și gol. Plăcut. Cu siguranță voi reveni.

Îți mulțumesc din inimă pentru sensibilitatea cu care ai primit acest text. Pentru mine este o mare bucurie să știu că imaginile nu s-au oprit doar în pagină, ci au rămas cu tine. Cuvintele acestea mă încurajează.

Vă mulțumesc! Îmi dau curaj cuvintele dumneavoastră și sper ca următoarele părți ale Atlasului să răspundă așteptării și curiozității dv.

Iți mulțumesc din suflet pentru aceste cuvinte care ating atât de adânc esența a ceea ce am încercat să transmit. Da, așa este, ai surprins foarte bine: ,,Atlasul’’ se dorește a fi o cartografie a sinelui, a umbrelor și a luminii, o geografie interioară care nu e doar imaginară, ci trăită, simțită. Îmi este de mare preț faptul că ai perceput acest demers ca pe o artă și nu doar ca pe o descriere. Cuvintele tale blânde îmi dau curaj să continui drumul acestui Atlas (și, da, este atat de greu ,,să descrii depresia cuiva care nu a fost niciodata acolo, pentru ca nu este tristete… Tristetea înseamna sa plangi si sa simti. Dar depresia este acea absenta rece a sentimentului-acea stare, acel sentiment cu adevarat golit.”)

Vă mulțumesc cu recunoștință pentru lectura atentă și pentru felul în care ați surprins esența poemului: lumina ezitantă la pervaz și transformarea gravitației din apăsare în zbor. Îmi este de mare folos să descopăr cum imaginile se lasă retrăite și dincolo de mine, cum rezonează în ochiul celui care citește. ,,Atlasul’’ își dorește tocmai această punte între umbre și lumini, între povară și vindecare. Oricine a suferit de depresie știe că unul dintre cele mai grele aspecte este sa te simti izolat. Depresia în sine este destul de greu de gestionat, dar mai ales atunci cand simti ca ceilalti nu te inteleg, sau chiar că te judecă, fapt ce nu face decat sa iti provoace sentimentele mai intense si mai greu de suportat… „Există răni care nu apar niciodată pe corp, care sunt mai profunde și mai dureroase decat orice sângerează.” Sunt onorată de vizita dv. pe pagina mea de suflet. Cuvintele dumneavoastră mă încurajează să merg mai departe cu celelalte părți ale poemului.

Vă mulțumesc pentru impresii și pentru sinceritatea cu care ați citit textul. Aveți dreptate, titlul poate părea pretențios, însă am ales să folosesc această formulă tocmai pentru a sublinia ideea de „atlas” ca hartă interioară, unde fiecare tulburare este un teritoriu ce merită explorat poetic și uman. Intenția mea a fost să creez un cadru mai amplu, o punte între știință și poezie. Aceasta este doar o bucatică din poem, să vedeti ce o să urmeze si o sa ma intelegeti ( titlul va fi acelasi).

Vă mulțumesc mult pentru lectura atentă și pentru felul în care ați surprins esența poeziei. Ați reușit să redați în cuvinte exact ceea ce am dorit să transmit: sentimentul de greutate și dezintegrare, dar și firul fragil al speranței care rămâne prezent. Mă bucur că metaforele au ajuns la dumneavoastră și că ați văzut în ele nu doar întunericul, ci și începutul vindecării. Am muncit ceva la ea insa cu drag. Onorata sunt de vizita dv pe pagina mea de suflet.

Poezia dv. transmite dorul și obsesia iubirii pierdute, cu un ton confesiv și melancolic însă (sper să nu vă supăr)în poem folositi un limbaj banal și previzibil, repetiții goale,lipsă de imagini poetice, ritm inegal etc). Sigur veți avea si poeme mult mai bune. Aaaaa, eu aș fi scris ,,Minut de minut și oră de oră, gândul te caută". Cum doriti dv. Vă doresc mult succes și poate vă inspirati din textele recomandate.

ca al lumii rele