Poezie
oxidare
1 min lectură·
Mediu
Evoluez încet —
ca rugina într-un lighean,
devorând marginile,
pregătind căderea.
Ca un copil fugit de acasă
mă smulg din mine
în reacția tăcută
dintre metal și aer.
Aud voci
ciobite dintr-o sticlă spartă.
Cuvintele cad,
se frâng în spasme.
Apa mă mângâie,
promite răgaz.
O adiere hipnotică
șoptește: „respiră prin mine”.
Și ascult.
În adâncuri
rod fierul,
până când pielea crapă
și apa se scurge prin răni.
Las în urmă un cerc roșu —
un soare mic, prins în cușcă.
03434
0
EK