scroll peste tăcere

Pentru mine un poem de stare ca un film nordic, suficient de puternic să-ți inducă o senzație de melancolie organică și o crispare blândă, dar cu o tăietură a versului atent controlată în așa fel încât starea indusă să nu se permanentizeze ci să-ți lase spațiu de întoarcere, ca un scurtmetraj.
Personal, finalul mi se pare puțin confuz, nu știu dacă se referă la gestul de a da scroll, caz în care poate ar fi fost mai sugestiv „un sunet peste care trec mai departe”, sau autorul a avut altă intenție.
Dincolo de acest mic inconvenient - doar pentru mine ca cititor, întregul funcționează și asta e cel mai important.

Mulțumesc mult pentru lectură și pentru stea, apreciez sincer! În ce privește finalul, mi s-a părut important ca gestul să rămână ambiguu: e și reflexul mecanic de a derula mai departe, dar și un gest de atingere, de mângâiere, care nu ajunge nicăieri. Așa rămâne o tensiune nerezolvată între compasiune și respingere.