Emil Iliescu

Pentru Adrian Chelaru, cu mulțumiri în ceea ce privește observațiile critice. Este adevărat, proza mea putea să fie mai bogată în detalii privind locația, descrierea orașului. A fost un simplu exercițiu de imaginație, scris poate în grabă și cred că de vină sunt și împrejurările în care este citită proza pe acest site. Noi, cei care încercăm să așternem o parte din sufletul nostru pe hârtie, ar trebui să fim ajutați cu opinii critice, care să nu ne menajeze, atunci când este cazul. Din păcate, nu ducem lipsă de vizitatori ai paginilor de proză, dar am impresia că ea este citită ca un cotidian cu fapte banale, recurente, de aici și lipsa totală a comentariilor pe marginea ei, iar cei intrați de curând în această agoră literară, ca mine, nu beneficiem de suport critic, motivele scăpându-mi... Trebuie să ne mulțumim și cu atât, important este că trăim prin ceea ce scriem!

Omului îi trebuie atât de multă sfințenie ca să poată păși în altarul propriei ființe, pentru a se închina la icoana propriilor fapte. D-voastră, d-le Dume, aveți posibilitatea să o faceți prin poezie, contemplând ochiul treimic, ca și cum v-ați rosti numele...

Ovidiu, am remarcat ușurința ta de a da viață unor personaje dintr-o lume simplă, dar adânc înrădăcinată în istorie: cea a satului. Ai gradat perfect trăirile, neliniștile, îndoielile, scufundate uneori în clipe de speranță, ale eroului tău. Stăpânești arta dialogului, știi să inserezi informații ce țin de cutume și, mai ales, ai și sensibilitatea ce se cere în unele momente ale devenirii eroilor tăi. Îmi pare rău că Ionică nu a avut curajul să dea curs invitației Ralucăi, de a o săruta...aș fi fost curios să văd deznodământul...
Felicitări pentru modul în care ai știut să mă faci să citesc cu atenție, uneori de 2-3 ori un pasaj și asta fiindcă mi-a plăcut și, atunci când un lucru îți pătrunde în suflet, parcă simți nevoia să-i mai simți ecourile o dată, și încă o dată...

Cezara, se spune, că, de obicei, la masa unor creștini adevărați locul din capul mesei nu se ocupă niciodată, acela fiind locul Mântuitorului. Bunătatea și ospitalitatea ta completează această veche cutumă cu frângerea pâinii treimice...

O încercare modestă de a-l înțelege pe Eminescu, mitul acestui trăitor de cuvinte urmărindu-mă toată viața. Cu bucurie, pentru trecerea d-voastră printre gândurile mele!

Îmi cer scuze editorului și celor ce vor citi poezia de mai sus pentru greșeala din titlu: a se citi Trup al meu...
Din păcate nu am avut posibilitatea unei corecturi personale...

Felicitări, d-le Nanu, să aveți tot mai des ocazia să ne invitați la astfel de regaluri literare, plăcute sufletului. Din păcate, sunt prea nou în această agoră literară, care este distinsul nostru site, dar nu asta mă împiedică să particip fizic la eveniment, ci o hepatită, tratată cu interferon(acest citostatic care nu prea îți dă voie să te bucuri de aproape nimic în viață). Vă doresc un public numeros, cald, receptiv, dar și critic, căci meritați toate aceste ingrediente, fără de care nici un truditor al artelor nu poate rezista timpului.

PS. Claudiu, poate te-am acuzat pe nedrept în ceea ce privește referirea la fata de gnom! Ai vrut să scrii fată de gnom sau față de gnom? În funcție de răspunsul tău, voi ști dacă ți-am dat și eu răspunsul pe care-l așteptai.

Dragul meu, Claudiu;
- când am scris versurile de mai sus nu am avut intenția să dau pe nimeni pe spate, pe tine cu atât mai puțin, poate doar dacă ai fi fost o doamnă, poate da!
- dacă tu consideri nepotrivită perechea de rime otavă-gravă, aștept de la tine un pattern pe acest palier
- dacă deschizi DEX-ul ai să vezi în ce sens am gândit sintagma soare gnomic, și, oricum, soarele nu ar fi putut fi o...fiică de gnom, poate, cel mult...un fiu...!
În ceea ce privește strofa a patra sunt de acord cu tine și îți mulțumesc pentru remarcă
În general, pentru noi, cei trecuți de un anumit prag biologic, sunt binevenite și constructive criticile celor din noul val. Te mai aștept!

Se pare, dragul meu Doru, că și tu, în maniera truditorilor de cuvinte, ai realizat faptul că trăirile la temperatură incandescentă, cele de esență, nu se pot consuma decât pe tărâmul lui Hypnos, acolo de unde începe, de fapt, proiecția tuturor lucrurilor pe care nicicând nu le-am putea realiza în starea de veghe...

Spleenul universal din final, negarea sfințeniei taborice, precum și a spaimelor thanatice, recurența zilelor-tortură și a nopților-strigăte, totul devine sub penelul d-voastră un tablou cu irizări a la Goya, un poem despre realitatea imediată, sfârtecată de rugina stereotipiei și a gulerelor albe, scorțoase, cărora nu merită(imagine splendidă) \"nici moartea să le spună povești\". Omul-carcasă este de fapt idealul spre care tindem cu toții într-o autoclaustrare pentru a fi doar noi și visele noastre, nealterate de \"prea multă degradare\".

Actori ambulanți, călători clandestini, cu toții suntem niște personaje, mai mult sau mai puțin dornice să dezertăm din cotidianul, unde amăgitoarele reflectoare vor să ne prezinte viața sub o lumină binevoitoare. Dezbrăcați de trecut, fără nici un bagaj pentru viitor, rămânem sub semnul îngerului, mutilat de o parte din faptele noastre, purtând pe umeri haina de pământ și plecăm triști ca niște cuvinte rănite de puritatea hârtiei, pe care ne-am scris viața noastră...

\"Absența din trup\" și \"pendularea între cuvinte\", vă pot conferi un atribut rar, dar întotdeauna specific poeților, ubicuitatea...

După ce s-a așternut peste inimi, când pur, cu zăpada-i diafană, când trist, prin urgia zloatei, iarna ne spune prin tine \"adio\", cotropindu-ne buzele cu primul ghiocel....

Domnule Dume, am citit cu ceva timp în urmă pe acest site o poezie, pe care am purtat-o în suflet, chiar dacă mi-a sângerat amintirile, dar în același timp mi-a și alinat dorul pentru acea perioadă din viața mea, vremea zmeului cu coadă portocalie și a unui covrig ținut stingher în mâna stângă. Poezia se numea \"Scrisoare către nicăieri\", vă aparține și cred că tocmai modul în care amândoi am păstrat această comoară în suflet v-a făcut să-mi oferiți o fărâmă din afinitatea d-voastră electivă, pentru care vă mulțumesc!

Orice serviciu de informații, indiferent pe ce paralelă și-ar desfășura operațiunile, constituie un rău necesar. Întrebarea este dacă cei care se află la originea acestui rău necesar, recunosc, măcar din când în când, și implicarea lor nemotivată în politica internă a unor țări aflate la zeci de grade longitudine de axa americană de influență. Asistăm, din păcate, la o recrudescență a imixtiunii violente, exacerbate uneori, în probleme care țin de culturi, religii, cutume, care cu greu pot fi eradicate doar cu un avion superinteligent, care nu poate fi detectat de radare sau cu un conflict militar în care o super-putere consideră la un moment dat că este timpul să consume și să testeze pe câmpul real de luptă armament și muniție, care până mai ieri erau testate în poligoane de exercițiu. Fiasco-ul american în Irak este o dovadă că nu înlăturarea unui tiran poate rezolva problema democrației unui stat, unde religia și cultura, înseamnă mai mult decât orice idee de libertate. După cum ați remarcat foarte bine în exegeza făcută acțiunilor americane în culegerea de informații, de-a lungul timpului, intervenția americană a fost mai mult sub deviza \"dezbină și stăpânește\". Acțiunile eșuate din diverse puncte ale globului ridică semne de întrebare dacă nu cumva celebrele \"cârtițe\" din filmele americane nu ocupă de fapt locuri de decizie în structura atât de supersecretizată a CIA, de multe ori mult trâmbițata \"siguranță națională\" estompându-se sub greutatea ispitei financiare oferită de varii adversari sau aliați. Rămâne ca istoria să dovedească dacă acțiunile serviciilor secrete, indiferent de culoarea lor etnică, sunt un factor de echilibru într-o lume intrată deja în declin sau un rău necesar. În orice caz, un articol bine documentat și, nota bene, în astfel de ocazii, scris echidistant.

Între soarele negru din ochii muribunzi ai bunicului și soarele, încă viu, din sufletul nostru, al celor rămași, se interpun urmele pașilor noștri, flori agonizând după rădăcinile ce le-au dat viață...

Este adevărat, din străbunii noștri ne tragem seva prin fructele amintirilor, culese din copacii pe sub rădăcinile cărora, în primăvară, bate ornicul uitat, poate de aceea mai dorit, al copilăriei petrecute lângă ei...

Între arme, muzele tac, spune un dicton latin. La tine transpar prin metafora războiului ultimele gânduri întipărite pe retina și pe buzele celor căzuți în tranșee, rugi neștiute, sub splendida imagine a bărbaților uciși, care odată cu ei iau în mormânt pruncii cărora le-ar fi putut dărui lumina într-o vreme de pace.

Proza mea este fantastică, deși o parte importantă din ea s-a scurs cu fiecare clipă a vieții mele. În rest sunt personaje fictive, dar pe care aș vrea să le regăsesc și în realitatea imediată. Am speranța că lumea poate fi populată de astfel de oameni, pentru care nici un sacrificiu nu este îndeajuns. Aprecierile tale mă onorează. Așa este, ai dreptate, site-ul pune mai mult accent pe poezie, dar poezia îndelung trudită de colegii noștri are valoare, deci putem uita amărăciunea că suntem mai puțin citiți. Important este că existăm prin gândurile noastre. Spor la semănatul cuvintelor în primăvara care se apropie!