în fiecare seară mănânc din moarte. oamenii-carcasă

Spleenul universal din final, negarea sfințeniei taborice, precum și a spaimelor thanatice, recurența zilelor-tortură și a nopților-strigăte, totul devine sub penelul d-voastră un tablou cu irizări a la Goya, un poem despre realitatea imediată, sfârtecată de rugina stereotipiei și a gulerelor albe, scorțoase, cărora nu merită(imagine splendidă) \"nici moartea să le spună povești\". Omul-carcasă este de fapt idealul spre care tindem cu toții într-o autoclaustrare pentru a fi doar noi și visele noastre, nealterate de \"prea multă degradare\".

am citit asa: \"în fiecare seară mănânc din moarte. testoasele\"

prima strofa foarte buna. inclusiv sulfuric ma satisfacea, dar ai ramas doar la acid. continuarea respira in acelasi aer cu un comentariu politic gen ortega y gasset, la care oamenii carcasa din titlu sint o aluzie clara, daca nu e doar o coincidenta de gindire. el numeste individul asta cel mai adesea omul masa, dar si omul carapace (caparazon de hombre), om fara memorie, fara dubii, fara continuitate, fara experienta alteritatii - omul mediocru care distruge. dar intre timp lucrurile au intrat intr-o alta paradigma.

de-aia si zic, people, ca testoasa e de viitor. as propune si adaptarea clipului Satisfaction, plus ceva barabule.

fara suparare :D

Ela, e plină lumea de oameni carcasă, fără îngeri, fără Dumnezeu! Cea mai gravă boală a omului e golirea spirituală, moartea sufletului. Găsesc o descriere impecabilă, cu talentul minunat pe care-l ai, a trăsăturilor unor astfel de oameni:\"să credem în altceva să credem în oamenii-carcasă
sunt fericiți nu au crampe și nici psoriazis nu-i bântuie fantome nu se sinucid
ici-colo dâre de rugină memorii oxidate
gulere înalte scorțoase în care-și înfundă materia alb-cenușie
atârnați de vene de suflet moartea nu le spune povești\" Dacă sunt printre ei, mă rog Domnului să-mi umple sufletul cu harul lui, să mă învie pentru a dărui mai multă dragoste!

serile acumulează lent toate zămășițele zilei, și pătrund direct în oameni prin contactul propriu-zis al privirii. crăpatul pielii mi-a amintit brusc de bacovia, de boala lui periodică. aici cred că avea un alt rol - carcasă suferință dragoste - independent de confortul și vastitatea exterioară, suferința sedimentată înăuntru nu poate fi compensată cu nimic. cam în felul în care a definit Cătălin oamenii-carcasă am văzut eu strofa trei. mai departe se pune accent pe contrastul dintre gesturile/cuvintele reci ale acestor creaturi(care ucid orice speranță, credință, lumină), și impactul neconștientizat asupra celuilalt. poezia are o puternică forță vizuală.

Emil, cred că cu cât privim mai mult și mai adânc în lume vedem îndeosebi degradarea și ce a mai rămas din oameni. Din păcate, autoclaustrarea, dacă devine ideal, deja devine dezumanizare.

Dorin, apăi nu de țestoase e vorba aici, oamenii-carapace încă-s frumoși față de oamenii-carcase. Think about it, \"people\". Și e cam anapoda să înveți să fii altcineva (oho, Eco!!!), Do, câtă vreme abia mai reușim să fin noi înșine. Oamenii-carcasă nu pot fi nici, nici.

Cătălin, am rescris \"sulfuric\", mi s-a părut prea tare la a \"n\" recitire și cumva inutil. Dar vedem și așa, oricum felul acela sulfuric de dragoste e ucigător, nu? Gasset cu oamenii-carapace e încă blând. Îți dai seama cum s-ar scrie un roman despre oamenii-carcasă. Și mai e și Vișniec, cu oamenii-pubelă. Tot mai greu cu oamenii, nu?

Marius, degradarea sufletească, spirituală este tot mai rapidă și acaparatoare, puțini oameni buni, esențial buni, rare sunt spiritele alese, tot mai rare. Fir-ar a fire de viață.

Ecaterina, oamenii-carcasă nu suferă, nu sunt neliniștiți interior, nu reverberează, nu transmit, nu dăruiesc, nu primesc. E trist, dar ei nu știu că e trist. \"Fericiți cei săraci cu duhul\", nu? Da, poezia are impact vizual, fiindcă impact vizual a avut și realitatea asupra autorului.

Mulțumesc, Ela