Emil Iliescu

Lumea în care trăim este uneori dură. Cu ea însăși, și apoi cu noi. Nina este unul din caracterele ce îmbracă haina suferinței, ori de câte ori se privește în oglindă. O leagă fire dureroase de un trecut tăinuit, ascuns în pliurile inimii. Suferința ei nu este compusă din sunete, ci doar din gesturi.
De aici și umbrele ce compun peisajul de care se înconjoară eroina ta.
Eroină care te-a implicat afectiv! De multe ori experiența scrisului izvorâște din însăși realitatea imediată a autorului! De cele mai multe ori autorul trăiește, suferă, speră, printre rândurile pe care le așterne.
Un text promițător, Iulia, un text scris cu o cunoaștere a vieții surprinzătoare pentru cineva de vârsta ta. Amănuntele ce întunecă spațiul domestic al Ninei, pornind de la sfâșietoarea culoare a holurilor, tăcutele uși, ce ascund în spatele lor trupuri în agonie, ca niște sicrie, umila descriere a camerei în care torturant încearcă să alunece spre experiența cataleptică, totul vine dintr-o stăpânire perfectă a armelor cuvântului și imaginii. Destinul tragic al Ninei constă tocmai în faptul că ea, cea care duce oamenilor veștile-poveștile, nu va primi nicicând vestea care să-i lumineze sufletul. Rememorând matricea unui timp când era fericită alături de Mihnea, Nina ne va dezvălui treptat cât de îngustă este calea de la fericire la tristețe.
Am încredere în profunzimea textului ce va urma și îl aștept.
Cu prietenie, Emil Iliescu

O realitate tristă, pe care tu, Carmen, o învălui într-un umor negru și coroziv ca un acid! Soarta posesorilor de pensii aflați în custodia și în ograda copiilor este alunecoasă ca o coajă de banană. Numai că ei, copiii, mănâncă banana, iar tu, cel bătrân, aluneci pe coajă și îți frângi gâtul! Am scris și eu un text asemănător cu al tău, \"Testamentul\" și am simțit, când l-am așternut pe hârtie, că destinul celor bătrâni atârnă de un fir de ață. La capetele căruia stă, invariabil, nora.
Felicitări pentru prolificitatea ta, ce vine să estompeze absența, pe care am resimțit-o la capitolul râs sănătos!
Cu prietenie, Emil Iliescu

Vă mulțumesc tuturor că ați rezonat cu reveria mea, oprindu-vă asupra unor imagini din care un om, ajuns la o anumită vârstă, încearcă să croiască haina de mătase albă a nopților sale.
Luminiței, pentru că s-a oprit asupra semnificației finalului, ce mă reprezintă total.
Ionelei, fiindcă a anticipat simbioza iubire-noapte-romantism, pe care mulți dintre noi o păstrează ca pe o aură în suflet.
D-lui Călin, pentru acel \"țipăt\", într-adevăr, neauzit, doar imaginat, țipăt până la urmă specific unui anume prag existențial pe care eu pășesc.
Și, în fine, dar nu în cele din urmă, lui Carmen, creatoarea de caractere pline de viață, care a sesizat urma de suflet pe care încerc uneori să o las pe cerul cuvintelor mele.
Cu prietenie, Emil Iliescu

Silvia, ai dreptate, dar Antonia iubise doar chipul frumos al lui Răzvan. Care însemna pe atunci un ascendent față de cum arăta ea. Odată cu Felecan va ști să iubească și sufletul, și, după mine, această formă de iubire este mai presus decât toate celelalte! Amare, da, amare și uneori înspăimântător de triste sunt unele iubiri! Dar din prea-plinul acestor sentimente ne clădim viața...
Cu prietenie, Emil Iliescu

D-le Potra, întotdeauna aceste amintiri sunt ascunse atât de bine în suflet, încât atunci când le redai respirația par că se întâmplă simultan cu scriitura. Fâșiile astea de timp mirific pot croi îmbrăcămintea de aur a amintirilor. Parfumul, gustul lor, amestecat cu bunătățile culinare cu care orice bunică își răsfață nepoții, alcătuiesc partea cea mai trainică a existenței noastre. Fiindcă este una curată, sinceră, inocentă. Cu care, din păcate, nu ne vom mai putea reîntâlni niciodată. Decât, poate, în scris...
Un text alert, real, sensibil.
Cu prietenie, Emil Iliescu

Pentru doi oameni care se iubesc această lume, cu toate îngrădirile și cutumele ei ( \"între noi au crescut peste noapte ziduri / orașe cu prea mulți oameni munți înalți până la soare\") rămâne undeva în afara spațiului și timpului.
Căci cel care iubește nu o face într-o dimensiune spațio-temporală reală, ci într-o existență virtuală, unde să poată împumuta gesturile, respirația, lumina ochilor celuilalt. Unde să poată hrăni material sau spiritual (\"tu ai să îmi aduci mereu pâine și ciocolată /eu am să îți scriu mereu poezii\") dragostea, combustia ei extraordinară ce o va face să plutească \"prin ceața albastră care dansează deasupra îndepărtatelor oceane\". Acolo unde nicicând trupul nu poate fi înlănțuit, prizonier al banalului zilei ce a trecut. Fiindcă a împrumutat ceva din tinerețea și sălbăticia mânjilor de prerie, întotdeauna liberi și demni!
Fără început, fără sfârșit, așa cum sunt poveștile magice ale copilăriei( căci și iubirea îmbracă haina inocenței și sincerității !), această dragoste capătă în viziunea poetei dimensiuni hiperbolice. Se așează maiestuos pe crugul înalt al cerului, veghind lângă aprinsul soare, sau tăcând pe sub fruntea plină de gânduri a lunii.
O poezie meditativă, ce descoperă resorturile interioare, indicibile, ce fac din iubire cel mai frumos poem scris de om în cartea inimii sale!
Cu prietenie, Emil Iliescu

Carmen, comparația ta m-a făcut curios să descopăr acest pictor! Cât despre \"posesivul\" ce apare frecvent, este o latură proprie nouă, bărbaților, de a considera că ceea ce a fost al nostru, rămâne doar al nostru( cât de iluzoriu și fals, însă!).
Cu prietenie, Emil Iliescu

D-nă Magdalena, fotoliul este bătrân, fiindcă ceas de ceas împrumută ceva din pulberea anilor ce se aștern - vrei, nu vrei - pe umerii celui cu care își împarte tainele nopții...
Așa este, corăbiile, deși azi plutesc în derivă, au lăsat cândva semnul siajului lor în inima mea. Important este ca nicio furtună să nu le arunce la mal, pentru totdeauna. Mulțumesc pentru interpretarea sensibilă și, mai ales, pentru modul în care ați sesizat( lucru pe care eu nu l-am urmărit prin aranjarea versurilor) caligrafia de valuri! Întotdeauna cititorul descoperă sensuri pe care cel ce scrie poate nici măcar nu le-a visat! Dar acesta este apanajul celui ce citește și cu ochii sufletului! Mulțumesc pentru trecere și semnul generos!
Cu prietenie, Emil Iliescu

Analiza pertinentă, îndrăzneață a doamnei Ioana Geacăr, aduce în prim planul actualității un scriitor și un om de o frumusețe interioară și spirituală rar întâlnite în realitatea în care s-a mișcat. Opera sa, poate nu atât de cunoscută și comentată, cum ar fi meritat, ne-a lăsat imaginea unui scriitor ce a forțat barierele convenționalului vremii sale, experimentând o literatură novatoare, ce a revoluționat partitura în care se scria și se gândea în acei ani de \"exil\" literar în propria ta țară.
Comentariul aplicat și dens al Angelei aduce un omagiu, atât scriitorului Mircea Nedelciu, cât și criticului Ioana Geacăr, care a știut să împlinească moral o datorie a generațiilor care au venit după autorul acelei scrieri memorabile «Aventuri într-o curte interioară».
Am fost coleg de an la facultate cu Mircea. De asemenea, cu Ioan Flora și Gheorghe Crăciun. Trei oameni deosebiți, care încă din primii ani de facultate ardeau ca un antic Nessus, învățând să scrie...Ne despărțeau doar pasiunile. Scrisul, pentru ei, muzica folk pentru mine...
Dintre ei trei, Mircea era cel mai echilibrat. Un om care vorbea puțin, dar profund, văzând viața ca pe un ring din care cu orice preț nu trebuie să ieși învins! Destinul a vrut ca, deși plecat dintre noi prematur, să rămână etern printr-un manifest literar de o factură singulară a anilor \'80.
Felicitări doamnei Ioana Geacăr pentru acribia și pasiunea cu care s-a aplecat asupra operei lui MIrcea Nedelciu!
Cu prietenie, Emil Iliescu

Maria, fiecare om primește o dată în viață o lecție. Important este să și învețe din ea. Mulțumiri pentru trecere!
Cu prietenie, Emil Iliescu

Carmen, ai intuit atât de veridic raportul de subordonare dintre Vasile, șef la secția lui de poliție, și Milica, șef și peste el, și peste secție, și peste casa lor, că îmi pare rău că nu ne-ai prezentat-o mai devreme. Nu prea des faci cunoștință cu o grație ca a ei, și corporală( \"sprintenă ca un hipopotam\"), dar și autoritară, demnă să pună în poziție de drepți doi răcani nevinovați, un adevărat \" tablou cu natură moartă între doi polițiști\".
O scriere, așa cum spunea prietenul nostru comun, Doruleț, mai mult decât spumoasă. Ca o șampanie veche, ținută în borta rece și întunecoasă, care atunci când îi sare dopul luminează peste toți și peste toate.
Dialogurile tale, nu numai că respiră realism crud, dar, alături de numele personajelor ( care induc prin diminutivarea și sonoritatea lor caracterul celor ce le poartă) ne fac să trăim simultan peripețiile unui suflet trecut în neființă, taman în plină criză!
Am așteptat și eu această continuare, ca mulți alții, și, de aceea, fără rezerve o recompensez!
Cu prietenie, Emil Iliescu

Carmen, trecerea ta, din perspectiva de om al scrisului și reprezentată a gingășiei feminine, aprecierile măgulitoare, îmi dau speranța că mai există suflete care nu consideră o astfel de poveste de dragoste o simplă telenovelă...
Cu prietenie, Emil Iliescu

Angela, poezia este un teritoriu în care mă rătăcesc deseori. De aceea, îl evit...Dar, uneori...
Ai dreptate, unele cuvinte sunt de prisos, dar, când vorbești despre dragoste, nicio literă nu ți se pare a fi în plus...
Cu prietenie, Emil Iliescu

Doruleț, și peste valurile mării( sau oceanului) din inima ta vor pluti caravelele-femei și vor lăsa prin porturi mireasma multor întrebări fără răspuns...
Cu prietenie, Emil Iliescu

D-le Dume, uneori, melancolia altor vremi respiră peste cuvintele noastre, obligându-le să ne doară...
Cu prietenie, Emil Iliescu

Domnule Silviu Guga, părerea d-voastră contează mult pentru mine! Timpul va decide asta și poate atunci vă voi mulțumi pentru a doua oară...
Cu prietenie, Emil Iliescu

Pescarul, solomonar al apelor, a devenit vânător... Căci și peștele, printr-o genealogie mistică, va deveni pasăre... Năvodul cunoașterii, al iubirii, al reîncarnării spirituale, poartă în ochiurile lui imaginea unor vremuri trecute. Marea, cu toate tainele ei s-a vărsat pe uscat. A lepădat acolo încrâncenarea valului. Și luntrea, simbol al iterului inițiatic pe ape, poate acum să putrezească în uitare, ca un stârc, far înaripat.
Numai ochii continuă să caute fântâna fără de fund a imaginii iubitei. Când se vor reflecta în adâncimile ei, atunci nimic, nici măcar uitarea, nu va putea șterge urma valului lăsat de trecerea pașilor Ei.
Cu prietenie, Emil Iliescu

Angela, observațiile tale sunt pertinente! Știu că cineva, ca mine, care a început să scrie din 2007, trebuie să învețe. Și, cum poți face asta decât ascultând cititorul, cel mai fin barometru al paginilor tale. Nu cred că aș putea scrie vreodată roman. Pentru așa ceva îți trebuie suflu epic, și eu, din păcate, nu sunt un alergător de cursă lungă. Acest site m-a ajutat însă enorm prin interrelaționarea cu alți creatori de cuvinte. Dar, uneori, mi-a impus să și renunț la texte lungi, pentru a mă alinia timpului prețios pe care fiecare îl acordă unei scrieri. De aceea, de cele mai multe ori la mine dialogurile sunt doar frânturi de creionare psihologică, acțiunea suferă prin comprimare, decorul este doar un crâmpei din realitate. Mă voi strădui să îmi însușesc încetul cu încetul aceste tehnici. Altfel, risc să îi dau dreptate unui critic acerb al scrierilor mele, Dorian Duma, și să ofer literatură de consum, și nu literatură pură.
Cu mulțumiri pentru prezența ta pe pagina mea!
Cu prietenie, Emil Iliescu

Maria, acum, fiindcă o cunoști pe Antonia, poate îți vei da seama că nu ea, ci viața, va da o lecție fiecăruia. În fond, fiecare dintre noi primim odată o lecție în viață. Depinde cât învățăm din ea!
Cu prietenie, Emil Iliescu

Uneori, prea închistați de carcera acestei vieți, încercăm să evadăm... Înspre un teritoriu unde ființa noastră încearcă să scape de determinarea crono-spațială, atât de severă, dureroasă. Clipa-limită prin care trecem, acolo, pe un pat de spital, este momentul adevărului. Când știm că de la categoria filozofică a morții, de la angoasa ei, și până la cotidianul, banal și plat, dar tot la fel de dureros, \"creditele luate din bănci\", nu mai există nicio diferență. Primul și ultimul nostru gând la ceas de răscruce, bătrâna mamă, este poate singura speranță într-o rugăciune ascultată de Bunul Dumnezeu.
De la scama de aer pe care o respirăm până la tainica lucrare a viermilor, existența noastră este o continuă și tragică evadare...
Indiferent pentru ce viză stăm la porțile vieții...
Un text profund prin unicitatea momentului când a fost plămădit.
Un strigăt de neputință al trestiei gânditoare în fața nemiloasei furtuni ce ne pândește pe fiecare, la ceas cumpănit, hărăzit...
Cu prietenie, Emil Iliescu