Recviem pentru bunici (I)

Încerca să mă-nvețe să-mi fac cruce, Mamaia. Nu țineam minte cu ce mână, în ce ordine. Prilej de-ncruntături pentru alții, când mergeam la biserică. Mă ascundea în spatele ei: „Lasă că te faci tu băiat mare, și atunci o să știi…” Creșteam, e drept, dar cruce tot nu-mi făceam. Mai târziu m-am deprins să o fac anapoda dinadins, să mă lase în pace. Se necăjea, îi trecea înainte să apuce să mă certe. Îmi punea în față o farfurie cu cireșe, chiar atunci culese. Sau o felie cu gem de prune, îndelung pritocite în bucătăria de vară, până se lega magiunul. Sau mă mângâia doar, pe cap, și mă lăsa la cărțile mele, „nu te mai dezlipești de ele, băiatule”… Bunica se luase cu tataie de tânără. Erau din sate alăturate, de pe la Ștefănești. Dânsul, mai în vârstă cu ceva ani, venise la București, să-și facă rost. Tâmplar se făcuse. Apoi o adusese pe Victorița, să ridice casă împreună, să-i facă copii, să intre în rândul lumii. Mai cu bruma ei de zestre, mai cu ce agonisise Ivan făcând șifoniere sau te miri ce pentru orășenii get-beget, cu stare și nazuri la mobila sovietică, luaseră o fâșie de loc în Colentina. Pe vremea aceea, la o zvârlitură de băț creștea porumbul. Bucureștiul încă dormea somnul de după război. Timpurile nu erau cu tot dinadinsul rele, pentru cei mici și tăcuți. Au pus mâna de-au cărat cărămizi, au amestecat mortar și, cu ceva ajutor de la rude sau de la vecini, curând aveau acoperiș deasupra capului. Terenul era îngust, așa că bunicul înșiruise cameră după cameră, ca într-un vagon. În față făcuse intrarea de oaspeți, cu vestibul, dând în sufrageria micuță, mult prea plină de mobilă. Mai în spate era intrarea de zi cu zi, prin marchiză, în bucătărie, apoi cameră după cameră, până găseai din nou sufrageria, ba puteai să-ți bagi nasul și în ultima încăpere, cea de la stradă, și să te sperii un pic, cu ochi de copil, de măștile de ghips, vopsite în culori întunecate, atârnate sus pe perete. Era plin de cotloane, și în casă, și în curtea cu grădină și pomi. Să te tot joci! Mama se născuse acasă, într-o iarnă grea. Erau nămeții până la ferestre, pâinea o aducea armata, de două ori pe săptămână. Zilnic trebuia tăiată potecă în zăpada viscolită. De-abia putuse să vină moașa, noroc că stătea la două case mai încolo. De bucurie, dar și de necaz că primul lui născut e fată, tataie s-a cinstit temeinic cu vecinii. Abia peste trei zile s-a adunat pe picioare și și-a croit drum să declare fata la Sfatul Popular. Așa că mama are două zile de naștere: atunci când a țipat prima oară, și atunci când s-a uscat cerneala pe întâia hârtie ce-i pomenea numele. Tare ciudat și de pomină mi se părea să ai două zile de naștere. Era povestea mea preferată, când stăteam cu nasul lipit de geamul ascunzând cu flori de gheață vijelia de afară, în iernile încă lungi și adevărate ale copilăriei. „Și cum aduceau soldații, mamaie, pâinea?” „Cu săniile o aduceau, curiosule…” „Și erau înalți nămeții?” „Erau…” „Cât de înalți?” „Până peste cap de înalți. Ia pune tu o pereche groasă de ciorapi, că, uite, ți-au înghețat picioarele…” Nimic nu mă putea ține în casă când ieșea tataie să dea zăpada la o parte. Că e frig, că e viscol, că o să răcești, că o fi și-o păți… N-aveau cu cine se-nțelege. Mă-nfofolea mamaie bine și țuști, după el. Avea o lopată lată, de lemn, de-abia puteam s-o târâi. Vroiam să tai și eu potecă în nămeți, chiar dacă nu mai urcau până la ferestre. Și lopățelele de plajă, cu care mă momeau, nu erau bune de nimic: puteai să sapi cu ele o jumătate de oră, nu se cunoștea nimic. Mă îmbufnam. S-a îndurat bunicul Ivan și mi-a făcut o lopată ușoară, din lemn de brad. Taman ca a lui, dar pe mărimea mea. Să tot dai la zăpadă acum! Mai în spatele curții, avea tataie o magazie în care își încropise un atelier de tâmplărie. Iute făcea una-alta, din lemn. Învățasem unde ascunde cheia de la lacăt și, când era plecat sau dormea de după-amiază, mă furișam înăuntru. De toate erau: cuie și fierăstraie, dălți, dăltițe, ciocane, mai mari sau mai mici, de fier și de lemn, topor, toporișcă, și rindeaua la care nu aveam voie, și lemn… Lemn cât cuprinde: de fag, de stejar, de nuc, de brad, ba chiar și din cel noduros, de prun, se găsea… Bradul era preferatul meu. Moale și ascultător, se lăsa ușor cioplit de mâini neîndemânatice. Mi-era ciudă că nu pot să folosesc și eu masa mare de lucru, cu menghine de lemn la ambele capete. Prea era sus, și de pe scăunel nu poți să dai la rindea… Mă vedea bunica când ieșeam pâș-pâș. „Iar ai fost în magazie?” „Îhî…” „O să-ți tai degetele într-o bună zi. Și scoate mâna din gură!” „Bine, bine…” „Ia treci aici. Dă să văd. Poftim, îți curge sânge, te-ai tăiat!” „E doar o așchie, mi-a intrat sub unghie…” „Ivaneee! De câte ori ți-am zis să încui magazia aia!...” „Păi era încuiat… Nu poate să doarmă și omu’ o oră că…” „La ce ți-or mai trebui prostiile alea, să-și nenorocească copilul mâinile… Þi-am zis să le dai. Mâine să le duci de-aici!” Nu le ducea. Îl mai boscorodea mamaie o zi sau două. Schimba locul la cheie. O găseam iarăși. Iarăși ciopleam. Dacă aș fi ajuns tâmplar aș fi avut și eu mâinile bunicului meu. Aspre și noduroase, bătătorite, cu unghiile crăpate. Cu degetul ciuntit de un ferăstrău circular. Cu cicatrice și dureri la încheieturi. Mâini muncite, învățate cu lemnul. Dar și lemnul se învățase cu ele. Și le asculta. Se rânduia după voința lui, și mai degrabă isprăveau cariile de ros un lucru meșterit de el, până să se strice. Și mamaie avea mâinile aspre. Roșii, umflate de la spălatul cu leșie. Obișnuite cu săpăliga, cu mătura, cu frecatul gulerelor de la cămăși, cu uleiul încins sau cu sacoșele de rafie. Și mai roșii se făceau când curățau vișinele de sâmburi. Mă mânjeam și eu tot, pe mâini și pe față, să nu zică că n-a avut cine-o încurca. Și zacuscă făceam împreună. Și bulion de roșii, și gem de gutui și de prune. Gutuile le culegeam din spatele casei. Nu prea-mi plăceau, ajungeau în oală mai toate. Dar prunele! Aici era altă poveste… Lasă că le mâncam mult mai repede decât le curățam, dar de prune nu mă săturam niciodată. Lua mamaie trei, patru, cinci kile în plus, să fie. Tot trebuia să se sprintenească, să apuce să facă magiunul înainte să le dea gata Haplea. Și-apoi plimbă-te tu, măi copile, pe la toaletă, dacă te-ndopi ca hapsânul… De continuat.