Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Proză

Visul

.

7 min lectură·
Mediu
Singurătatea îți poate fi prieten sau dușman, depinde cum știi s-o primești, cum te obișnuiești mai apoi cu ea. Pentru că e știut faptul că, te poate împinge oricând să cazi în deprimare, uneori îți poate găsi binevoitoare un tub cu somnifere sau te poate ajuta, de ce nu, să te perfecționezi, să creezi. Să-ți imaginezi... Nina împinge cu piciorul ușa grea de fier ce închide scara blocului unde locuiește. Urcă apoi gâfâind, cu geanta grea aplecându-i umărul captiv, scările abrupte, numărând mecanic treptele, treisprezece la fiecare etaj. Simte cum cămașa uniformei, deși subțire, o strânge, i s-a lipit de corp și-o ustură pielea de la transpirație. Ștergându-și în fugă fruntea udă, încearcă să ignore senzația de sufocare rezultată în urma amestecului de oboseala cu căldură, privind pereții scorojiți, pe care zilnic apare un nou graffiti și trăgând cu urechea la zgomotele ce vin de după ușile subțiri și vechi ce se înșiră de o parte și de alta a holului lung, bine luminat datorită ferestrelor dispuse față în față la ambele capete. Geamurie nu mai au sticlă și curentul flutură perdelele puse din bunăvoință de vreo gospodină mai înstărită, inutil de altfel, poate doar pentru a îmblânzi atmosfera dezolantă a etajului. Se deschid frecvent uși, tonalități diferite ale vocilor se întrepătrund. Fiecare cameră deschisă are mirosul ei specific, asa observase ea demult. Știe mai ales pentru că zilnic în fața ei se deschid destule, nu toate ca acestea triste și vechi ci unele diferite, vopsite deschis, altele lucind de ți-e milă să le atingi sau dimpotrivă macabre, datorită culorii lacului, închis și lucios. Acele uși o duc pe ea cu gândul la sicrie. Toate însă seamănă, într-un fel sau altul, locatarilor cărora aparțin. Știe pentru că ea duce corespondența, duce vești oamenilor, ea apare în cărțile de tarot sub simbolul valetului, știe de la baba cu fața aproape indescifrabilă din cauza ridurilor ce locuiește la parter. O dor picioarele, a pedalat mult și când n-a mai putut din cauza caniculei și a mașinilor parcate pe marginea străzilor, a mers pe jos. În minte i se perindă încă locațiile vizitate, impresiile acelei zile, sarcinile rămase pentru a următoarea zi. Nu le îndepărteză, imaginile o însoțesc până deschide propria ei ușă, la fel de banala ca și celelalte. Bicicleta o lasă de obicei la subsol deși locul ăla o înfioară de fiecare dată. Trebuie să coboare câteva trepte, să împingă ușa repede, aproape trântind-o de perete, și să caute apoi comutatorul vechi așezat în interior, pe care îl găsește greu de fiecare dată, tocmai din cauza fricii. Și nu reușeștte să-l pornească mereu din prima și-n întuneric ochii pisicilor strălucesc teribil. Și trecerea apei prin țevi e înfiorătoare. Se descalță, își privește o clipă picioarele înroșite, le simte pulsând odată eliberate de duritatea încălțărilor, apucă apoi pantofii și cu gesturi lente scoate tălpicii improvizați dintr-un carton ce i s-a părut a fi tare dar care s-a topit peste zi și s-a adunat în cocoloși umezi pe parcurs. E seară și puținele zgomote care mai răzbat prin pereții subțiri, se aud înfundat și apatic. Ultimele zvâcniri ale zilei. Se apropie de chiuvetă, dă drumul robinetului și rămâne cu ochii fixați la propria imagine ce se reflectă într-o oglindă mică, în timp ce apa se scurge întâi maronie într-o găleată de aluminiu. O varsă și o lasă să se umple din nou. O așează pe aragaz apoi se întinde cu mânile răsfirate deasupra capului pe patul sprijinit de unul din pereți. Arcurile scârțâie, Nina însă pare să se fi obișnuit cu sunetul strident ce umple fugitiv camera. Cu privirea spre geamul larg deschis îngână un cântec, seara ascunde treptat detaliile încăperii, doar flacăra aragazului rămânând parcă vie în tot acel tablou semiobscur. Se răzgândește apoi brusc și ia de sub pernă o agendă a cărei coperți roșii, din piele, păreau că dau deodată culoare întregii încăperi. Începe să citească cu tâmplele sprjinite în palme, întoarce paginile cu atenție, timp de câteva minute. Renunță la fel de brusc, așează cu grijă agenda în același loc și duce găleata cu apă în baie. Nu schițează nici un gest, lăsându-se să alunece ghemuită în cada mică, umplută doar pe jumătate cu apă. Chipul ei pare intenționat controlat să nu trădeze emoții sau reacții, sub genele dese ochii nu tresar, nu tremură, nu clipesc, doar pulsul îi bate la fel de imperceptibil în tâmple. Nu rezistă mult, amestecul de aburi cu mucegai o sufocă, îi provoacă tuse și o determină să iasă. Își șterge părul, dă drumul apei, închide luminile și se apropie de ferestră. Privirile Ninei însă nu-și pot lua zborul, spațiul e închis, se lovesc de griul blocului dn față, se pleacă, se întoarce și ca-ntr-un gest de renunțare se întinde în pat. Îndepărtează întâi perna, apoi se așează pe spate, își lipește mâinile de corp și rămâne nemișcată cu ochii fixați în tavanul încăperii. Dacă te-ai fi apropiat de pat, ai fi crezut că nu respiră. De fapt era un fel de exercițiu al ei, al cărui avantaj consta mai întâi în efectul de îndepărtare a încordării acumulate peste zi, datorată oboselii sau multitudinilor de senzații, firești de altfel. Odată cu aerul expirat treptat, simte cum din piept se răsfrânge spre extremități ceva asemănător unui val vibrând. În fața ochilor ei închiși între timp, culori vii apar și dispar, de parcă cineva le picură iar ele se-ntind rapid, se succed retrăgându-se spre margini, făcându-și loc haotic una celeilalte. Corpul ii zvâcnește întâi de parcă s-ar opune apoi, cu fiecare flux- reflux de aer, tras adânc reținut și expirat într-un timp prelungit, amorțește. Atunci ei i se pare că mai întâi se afundă absurd, cade într-un gol, cunoaște senzația și încearcă mereu să nu tresară atunci când arcurile patului troznesc de parcă ar primi o greutate în plus. Are impresia că din palme, din tălpi și treptat din tot corpul eliberează valuri de energie caldă, ca niște fâlfâiri, simte cum ele o împing parcă într-o parte sau în alta, apoi o smulg cumva din normal. O clipă mintea dominată de emoție trimite avertismentul către inimă care începe să-i bată în tâmple, încercând să anuleze efectul anterior. Atunci plămânii cer aer, trebuie să respire sau să lupte cu acea slăbiciune. De multe ori cedează și toate senzațiile se retrag asemeni unor șerpi speriați. Dar nu în seara asta. Pentru că dacă reușește să depășească acel moment, totul devine întâi alb, apoi galben, tot mai galben, insuportabil de luminos... * Lumina prea puternică o face să tresară. Cu ochii închiși pipăie așternuturile, le simte moi, lucioase, reci... - Hai Nina, am făcut cafeaua, trebuie să plecăm devreme. Vocea bărbătească se apropie de ea, îi simte suflarea pe lobul urechii, o gâdilă, zâmbește cu fața ascunsă în pernă, apoi se întoarce leneșă spre sursa perturbatoare. - De ce nu m-a trezit Gina? - Pentru că, iar ai uitat, azi la ora asta trebuia sa fim deja porniți pe ruta stabilită de tine, ia să văd mai știi? I-am dat drumul Ginei cît vom fi noi plecați. - Dacă îmi dai agenda știu. Sigur că știu Mihnea, dar avem timp, nu crezi? Și cafeaua e indicat să fie băută rece, altfel facem riduri și îmbătrânim, nu? Ochii ei albaștri par să se fi încărcat cu toată lumina dimineții, părul lung îi acoperă parțial unul din sâni, spre care privirile bărbatului alunecă interesate. Ea nu se ferește, îi caută privirea, desenând cercuri mici cu degetele pe pieptul lui. Dar când acesta înfierbântat încearcă să o sărute, se rostgolește îndepărtându-se. - Nu, nu Mihnea, nu mai e timp, n-ai zis tu? * În camera întunecată Nina râde, se zbate ca pentru a scăpa de cineva, apoi rămâne la fel de imobilă, doar pe frunte și în locul de sub buza inferioară lucesc picături de transpirație, în lumina palidă a neonului. (va urma)
0105.034
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Proză
Cuvinte
1.301
Citire
7 min
Actualizat

Cum sa citezi

Emma Greceanu. “Visul.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/emma-greceanu/proza/13900500/visul

Comentarii (10)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

@alexandru-mogaAMalexandru moga
una din caracteristicile definitori ale universului iuliei este un abis al descompunerii
e un spatiu spart mereu de o realitate cruda as putea zice fara sa gresesc prea mult ca vorbim de o continuare a neorealismului italian de la sfarsitul anilor \'50

angoasanta nu e structura textului ci spatiul inchis care sufoca cititorul prin lipsa reperelor prin lipsa sperantei

proza iuliei e un loc fara miza cu evidente rapeluri baroce si cu o constructie proiectata din interior fara reverii picturale

fara onirism.
0
@lesenciuc-teodorLTLesenciuc Teodor
nu-s impresionat

e genul de text \"de mine, pentru mine\". nu prea lasi cititorului nici o sfoara de care sa se agate si, in schimb, il ametesti cu tot felul de experimente care de care mai ciudate.

ieri, cand am inceput sa citesc textul tau, a trebuit sa vad cine esti si am aruncat o privire pe biografia ta. mi-a placut ce ai scris acolo si aveam asteptari mari azi cand am revenit. sper din tot sufletul ca poti mai mult.

te rog sa nu pui la suflet parerea mea, e vorba de text, nu de tine. pe tine te respect pentru sinceritate.

Cu prietenie,
L.T.
0
Distincție acordată
@emil-iliescuEIEmil Iliescu
Lumea în care trăim este uneori dură. Cu ea însăși, și apoi cu noi. Nina este unul din caracterele ce îmbracă haina suferinței, ori de câte ori se privește în oglindă. O leagă fire dureroase de un trecut tăinuit, ascuns în pliurile inimii. Suferința ei nu este compusă din sunete, ci doar din gesturi.
De aici și umbrele ce compun peisajul de care se înconjoară eroina ta.
Eroină care te-a implicat afectiv! De multe ori experiența scrisului izvorâște din însăși realitatea imediată a autorului! De cele mai multe ori autorul trăiește, suferă, speră, printre rândurile pe care le așterne.
Un text promițător, Iulia, un text scris cu o cunoaștere a vieții surprinzătoare pentru cineva de vârsta ta. Amănuntele ce întunecă spațiul domestic al Ninei, pornind de la sfâșietoarea culoare a holurilor, tăcutele uși, ce ascund în spatele lor trupuri în agonie, ca niște sicrie, umila descriere a camerei în care torturant încearcă să alunece spre experiența cataleptică, totul vine dintr-o stăpânire perfectă a armelor cuvântului și imaginii. Destinul tragic al Ninei constă tocmai în faptul că ea, cea care duce oamenilor veștile-poveștile, nu va primi nicicând vestea care să-i lumineze sufletul. Rememorând matricea unui timp când era fericită alături de Mihnea, Nina ne va dezvălui treptat cât de îngustă este calea de la fericire la tristețe.
Am încredere în profunzimea textului ce va urma și îl aștept.
Cu prietenie, Emil Iliescu
0
@emma-greceanuEGEmma Greceanu
alexandru
ce sa spun?
incerc cum spui tu, sa redau cumva trairi privite din interior,
fara speranta?
nu stiu, ptr ca mereu incerc sa las si speranta pe foaie dar se pare ca ar trebui sa fiu mai generoasa:)

teodor
iti respect parerea,
se poate mereu mai mult, asa cred
poate cu alta ocazie vei fi multumit:)

domnului Emil
sa mai amintesc faptul ca sunteti primul care mi/a comentat un text?
fapt ce m/a incurajat sa postez in continuare:)
sunt tare bucuroasa pentru steluta, sper ca intreaga poveste sa merite
altceva nu stiu ce as mai putea spune
multumesc:)
si celorlalti de asemeni




0
@jack-spinerJSJack Spiner
... faptul ca ti-am reprosat odata (la primul sau al doilea text postat pe site) ca nu acorzi suficienta atentie detaliilor.
constat acum ca mana a devenit sigura iar stilul s-a perfectionat. cuvintele alcatuiesc fraze de o esenta veritabila, acestea contribuind la formarea unui text foarte bun.

spor in continuare la scris.
0
@emma-greceanuEGEmma Greceanu
ti/am zis eu atunci ca ma pierd in amanunte
nu m/ai crezut:))
oricum aveai dreptate atunci, desi m/am revoltat eu inutil
ca voiam sa fie detaliat dar poate nu reuseam sa transmit
ma bucur ca ti/a placut:)
si multumesc ptr lectura si semn
0
Distincție acordată
@sorin-teodoriuSTSorin Teodoriu
Actiune care merge pe doua planuri paralele, pe care Iulia le prinde bine si le contureaza cu atentie. Iti sugereaza ideea mortii Ninei, apar experiente explicate detaliat, lumina galbena pana la stralucire atunci cand plamanii cer aer.

Scriitura e curata, clara, mesajul este lasat dinadins in suspans pentru o cale noua de intors. Moartea Ninei poate fi inselatoare, ca si experientele ei. Lipsa aerului aduce naluciri, despre ele au povestit multi scriitori si nalucirile se transforma repede in vise ori acceseaza o viata paralela: Nina-Nina.

Nu mi se pare bine ales al doilea nume: Gina pentru ca este prea aproape de Nina. Ai descris prea putin a doua actiune si cititorul mereu vrea mai mult. Apoi va urma-ul acela putea fi inlocuit cu trei puncte de suspensie.

Pana vedem continuarea, felicitari!
0
@emma-greceanuEGEmma Greceanu

sper ca dupa ce voi posta continuarea vei gasi echilibru intre cele doua planuri
si va fi si mai clar ce am incercat eu sa construiesc
multumesc mult ptr steluta si ptr lectura:)
0
Distincție acordată
@dorin-cozanDCdorin cozan
textul e bun, insa, perfectibil. sunt unele expresii cu care nu ma impac deloc, cum de altfel nici cu primul paragraf. nu si are rostul, fie el si in calitate de captatio benevolantie.
apreciez insa mereu cand cineva scrie despre realitatea imediata, pt ca e mai dificila transarea ei fara sentimentalisme si transpunerea adecvata in universul literar.
asa ca iti urez (nu multa inspiratie) curaj, marinerule!
0
@emma-greceanuEGEmma Greceanu
pai da, despre curaj e vorba:)))
poate ca ai dreptate cu primul paragraf, poate e prea explicit, ar trebui scos,
nu stiu ce sa spun decat ca imi doresc sa reusesc sa iasa bine intreaga poveste, sa merite stelutele primite
multumesc mult:)


0