Fata morgana

„Isuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluește-mă pe mine, păcăto...” Băiatul nu apucă să termine rugăciunea, este împins înainte de nerăbdarea pasagerilor sau de imperiozitatea necesităților lor și luat cu asalt, abia reușește să se tragă într-o parte laterală a autocarului. E singur și se simte singur. Turma de oameni îl foiesc de ici-colo ca pe un bagaj pus în drum. - Dă-te omule, ce-ai rămas așa, nu vezi că încurci? - Scuze, nu știu unde aș putea... - Oriunde, numai aici nu, tre' să umblu la bagaje. Mirică, geanta frate, unde-ai pus-o, ți-am spus că am ouă de la soacră-mea și borcane, fratele meu, ai băgat-o în curul mașinii, degeaba-i spui labagiului, vede numai bani, geanta bă, n-auzi, las-o pe panarama aia că ne-ai spart, de-acasă te-nvîrți pe lângă ea, las-o dracu' și ai grijă de pasageri. Scuipând o flegmă verde-compactă, reclamantul, un om scund și înfiorător de slab, îl mai măsoară odată din priviri pe băiatul care, timid și indecis, nu îndrăznește să se miște. - Unde mergi? - În Liguria. - În Liguria merg și eu, că Valică numai traseul ăsta-l face, da' unde anume? - Imperia. - Aha. Eu mai departe, Ventimiglia. Hai du-te și ia-ți o cafea, știi să ceri? Spui „ un caffe”, auzi? Că ăștia nu știu altă limbă. Trebuie să-mi schimb neapărat adidașii. Put. Pute tot pe mine, ne ține bulangiul ăsta înghesuiți ca pe sardere, să-i iasă banul. Dacă nu ai mașina ta, ești la mâna lor. Data viitoare vin cu mașina, mă cac în autocarul lui puturos. Își ia băiatul un bmw că doar cu asta mă ocup, am mașini pe mînă cîte vreau, sunt mecanic, puștiule. Mecanic în Italia se câștigă bine, mai ales unde sunt eu. Am și-acu' una, dar am lăsat-o acasă, o distrug prin Romînia, am spus că merg cu ăsta că e din oraș cu mine, dar să-ți bagi picioarele în el de autocar hodorogit, ajungi mort acasă. Hai fugi, un caffe, cum ți-am spus. Mirică, hai tataie! În benzinărie e haos. Cristian caută din ochi o coadă unde să se așeze, dar constată că toți stau masați în fața casei de marcat, foindu-se agitați. Împins din inerție ajunge la rând și, bîlbîndu-se rușinat, repetă comanda. - Un caffe. Își aude intonația vocii și-i vine să roșească de parcă ar comite un delict. Vânzătorul îl privește. Are fața plină de piercing-uri și tatuaje până și pe degete. - Macchiato, lungo, ristretto, normale? Rămâne perplex. Privește în jur disperat, dar nu e nimeni din același autocar cu el. Ce să spună? Tace și-și repetă în gând noile cuvinte. - Lungo. La urmei "lungo" nu poate fi decât lungă. A avut dreptate. Ieșind, pentru cîteva clipe are senzația că îi fuge pământul de sub picioare. Odată cu amețeala, o stare de greață îi răscolește stomacul. Se sprijină, palid, de zid. Controlându-și cu greu tremurul mâinilor, soarbe o gură din cafea. Gustul aromat îl liniștește. Încearcă să vadă dincolo de stradă, dar nimic nu-i atrage atenția. E într-o țară străină pentru prima dată și nu simte nimic. Doar oboseală. Poate din cauza oboselii. Soră-sa i-a spus că o să fie bine. Va încerca să-i vândă și din tablouri, deja a vorbit cu patronul ei, îi va găsi și o slujbă la vreun bar sau restaurant, nicidecum în șantiere, el e băiat bun, educat, nu are ce căuta acolo și oricum e prea firav, are ea grijă, așa i-a spus. Să vină în Italia. Þara asta îl va vindeca de gândurile lui nefirești. Stă sprijinit de peretele benzinăriei și privește mulțimea de oameni pregătiți să urce în autocar. De ce sunt atât de agitați, de agresivi, unii cu alții? Se privesc suspicioși, vorbesc amestecat, sunt încă de la plecare nemulțumiți. Cum au ajuns să plece așa departe femei trecute de cincizeci de ani, mame cu copii mici, bărbați cu mîinile lipite de sticle, tinere cupluri cu priviri goale, bunici chiar, cu pozele nepoților afișate pe telefoane, un amalgam de suflete împunse constant de cine știe ce impulsuri sau nevoi, el nu e ca ei, el nu se amestecă, nici n-ar ști cum, de obicei trăiește în umbră, izolat, înfricoșat chiar de tăvălugul în care se aruncă semenii lui. El știe că lumea se duce iremediabil spre pierzanie. Și nimic nu o va salva, pentru că lumea nu vrea să fie salvată. Nu mai are timp să-și dea seama că la capătul drumului, după furii și deznădejdi, după compromisuri și trădări, după prea multele cuvinte irosite și clipe consumate, nu le rămâne nimic. Amintirile sunt relative, lucrurile se depreciază, faptele se demodează, idealurile se modernizează, copiii uită, prietenii nu mai există. La capătul drumului așteaptă dezolarea. Și frica. Frica de moarte. Sau de ceea ce e dincolo. Pentru că, oricum ai da-o, toți încep să gândească abia atunci. Când nu se mai poate face mai nimic. La urcarea în autocar i se face din nou greață. Mirosurile amestecate îl iau prin surprindere și-i zăpăcesc stomacul. Să nu vomite, numai. Nu și el. Au vomitat prea mulți deja. Și cîte certuri s-au iscat. S-au împroșcat cu invective. Șoferii nu intervin, de obicei, așa spune vecina lui de scaun, Tania, din Pașcani. Unde mergi tu fată, a întrebat-o scundul, prieten cu Mirică, eu îs din Iași, și tu tot din Iași, cum de nu ne cunoaștem noi încă? Și spui că ești badantă, hai? Mi-ar plăcea și mie la bătrânețe o badantă așa ca tine. Dar nici acum nu ar fi rău, cât îți dau broscarii și ce te pun să faci? Atâta îți dau și eu, dar și mie îmi faci la fel, adică tot tacâmul, schimbat scutece, mâncare, dus la pipi, la plimbare, ha, ha, ce scârboase mai sunteți voi unele femei, cum să îl ștergi la cur pe moșneag, mai bine prostituție taică, te simți și bine, iei și-un ban bun, păcat că nu-s femeie, m-aș fute pe toate drumurile, cea mai ușoară meserie. - Blea dacă nu taci și nu lași fata în pace, ai de-a face cu mine, auzi? Ce-ai de-a face tu cu ea? - Du-te bă-'n aia mă-tii, moldovean împuțit de la Prut. Niște șerpi sunteți toți. Ce ești tu mă, român sau rus? - Da' stai zittto, omule, mai avem și bambini pe-aici, controllarti un po'! - Ce-ai cucoană, nu mai știm românește? Păi dacă nu știm, copii tăi nu-nțeleg oricum nica. Ia zi mă, puștiule, cum înjură mă-ta? Zice mă-ta cazzo, ia zii lu nenea. Nu rîde, duceți-vă-n colo de țărani, nu știați bine nici românește și-o ardeți în italiană, blea, tu ce spuneai că ești? - N-ai tu treabă cu ce îs eu, vezi-ți de drum. - Ești un căcat, aia ești. Toți sunteți niște căcați, n-a rămas nimic român în voi. Vă strecurați ca șerpii sâsâind să luați pașaport românesc și pe unde vedeți un romîn la nevoie, îi întoarceți spatele, ba mai și rîdeți, ce te burzuluiești, crezi că mi-e frică de tine, hai, ridică-te dacă ești bărbat, s-o dăm parte în parte, ai vână blea sau ți-au rupt-o rușii de tot? Cristian își simte stomacul adunat în gât, înghite în sec, ăștia or să se bată, mai apucă să gândească, înainte să audă zgomotul unei sticle lovindu-se de geamul autocarului. Nu s-a spart, s-a rupt în două, împroșcându-i Taniei fusta colorată de vară. N-o să se vadă cine știe ce, gândi aiurit Cristian, între atâtea culori, merge bine și o pată. Cei doi sunt gata să se ia la bătaie peste scaune. În învălmășeală se-aude pârâitul strident al unui microfon. - Jaguarino, dacă nu te liniștești, în următorul autogrill te dăm jos. Cristian zâmbește fără să vrea. - Rîzi pufanule, de ce râzi, îl ia la rost scundul. De mine rîzi, nu? Hai stai calm, nu-ți fac nica, tu ești de-al meu, vrei să știi de ce-mi spun așa? Aparte că-s slab, la începuturi nu găseam muncă și am dormit pe unde am apucat. Pe la părăseli, nu știi tu ce-s alea, văd că te uiți ca mielul, case frate, ruine nu case, părăsite de oameni, dar bune încă de locuit. În țară mama era bolnavă, Dumnezeu s-o ierte, trebuiau bani s-o țin în spital, de unde bani, îi trimiteam poze cu palmieri și castele, dar eu dormeam pe unde apucam și mâncam ce aruncau ăștia pe la supermarket. Am cunoscut pe unul, un hoț cinstit, da tot hoț și m-a învățat cum să-mi procur mîncare, apoi altele, mici găinării, nu cine știe ce, eu nu-s bun ca hoț, dovadă că m-au și prins. Dar până să mă prindă, i-am alergat de dracu i-a luat pe toți. Au fost de treabă, totuși. Am înapoiat bucata de carne la magazin, mi-am cerut scuze, patronul m-a iertat și carabinierii m-au întrebat ce știu să fac. Le-am spus și m-au ajutat să-mi găsesc de muncă. Le-am căzut simpatic, cum se spune. Ei mi-au pus porecla. Să-l vezi cum alerga, ca un jaguarino, povesteau când nimeream să mă arate altor carabinieri. Au fost vremuri grele, să nu furi niciodată, mai bine te umilești și ceri, decât să furi, să nu te lași pradă disperării, mereu Dumnezeu îți întinde o mână. Și să ajuți când poți, nu fi ca iudele astea de moldoveni. Frate, nu-i suport, parcă-s de gumă, parcă-s păpuși, ăștia nu mai au nimic autentic în ei, sunt sintetici toți, sunt un experiment, nu te uita așa la mine, nu o spun eu, o spunea un inginer, om deștept, nu oricine. N-or fi toți la fel, nu-s bătut în cap, o fi și la ei ca la noi. Știi cum spun cei rămași acasă. Că au plecat din țară mai ales pleava, lumea needucată, țăranii, curvele și infractorii. Ei nu-și găseau locul, oamenii cinstiți au rămas. Prostii. Invidie de român. Și nu spun eu, despre mine, care-s cum îs, vorbesc despre alții pe care i-am cunoscut în toți anii petrecuți prin străini. Am întîlnit oameni deștepți, obligați să plece să muncească afară. În Ventimglia sunt o mulțime. E unul, fost profesor de limbi străine, un om cu caracter, are două fete la facultate și cu banii din țară nu reușea să le țină. A lăsat postul și a venit în Italia. Muncește faianțer pe șantier și e priceput. Fetele vin și ele în vacanță și fără ifose, deși vorbesc la perfecție nu știu cîte limbi străine plus italiana, muncesc pe sezon într-un restaurant. Nu se duc în cluburi și nu sug banii părinților, trebuie să le fie rușine când se întorc și aud vorbindu-se că diaspora în sus și diaspora în jos. Diaspora aduce banii, frățică. Mai știu o doctoriță ieșită la pensie, fii-sa e măritată cu un italian, a venit odată și n-a mai vrut să plece. Ai să vezi și tu, Liguria e ca fata morgana, s-a angajat badantă la un spital privat și e mulțumită. Ajută și ea cum poate, nu cere, nu fură... Sunt mulți ca ei, care au venit când nu se găsea de muncă, acum cică e, dar unde să te mai întorci? Femeia de lângă tine îți e străină, copiii te privesc cu teamă, ți-e și rușine că nu știi cum să te comporți cu ei, i-ai lăsat mici, dar ei cresc, iar tu nu le știi obiceiurile, stai doar și-i privești, să-ți dea tata un ban să mergi la discotecă, îi întrebi, iar ei spun că nu mai sunt discoteci, sunt cluburi și-n cluburi trebuie haine de firmă, mergi să le iei haine de firmă ca să le cazi drag, să știi tu că ești tatăl lor, ăla care se ocupă de toate și ți se strânge stomacul când vezi prețul, dar râzi totuși și iei. Le vezi în ochi o lumină timidă, parcă un regret, e prea scump tată, lasă, nu-mi trebe, îți spun cu glas stins și-atunci e cel mai rău, e cumplit, dar ce știi tu... Ai școală? Facultate de arte! Să-mi dau palme, vezi că am dreptate? Sau ești turist? Vii la mama sau la tata? - La soră-mea. - Să trăiască surorile, hai Mirică, fă și tu oprire pentru o țigară, că mi s-a tăbăcit curu' pe scaunul ăsta. Aer condițonat n-ai, o bere n-ai dat și tu atâta drum, ce spun bere, măcar o cafea ca profesioniștii, lasă-ne baremi demnitatea de a ne pișa cînd ne vine. Și să nu bei bere niciodată la drum, te mai învăț pufanule, că riști să te piși pe tine cu șoferii ăștia, dacă n-ai papagal. Bălăngănindu-se caraghios, Jaguarino a ajuns deja în față. Gesticulînd haotic, duce muncă de lămurire cu Mirică, unul din șoferi. Dincolo de geam soarele apune într-o țară străină. O lumină nemaivăzut de roșiatică umple orizontul. Case cu acoperișuri de foc, câmpuri, ruine, străzi fără nume și oameni fără chipuri rămîn în urmă, petrecuți de privirea caldă a băiatului. Sunt departe de casă de-acum, gîndi el. Sunt un străin, ca atâția alții. Ce va fi cu mine, Doamne? Lumea noastră e fâșii, iar eu alerg prin beznă. Dar a te ascunde, fără să cunoști de ce anume te ascunzi, nu e inutil? Cu voia Ta să fie toate!