Elisabeta Gîlcescu

Și plâng înfundat sugrumându-mi suspinele, mă simt ruinat și-mi adun doinele... Nu este vis și nu m-am rătăcit într-un abis înlănțuit... A fost un coșmar? acum, când sunt treaz, simt

Ce cacealma și este groasă, dar e peste tot și cui îi pasă, poate că de asta suntem în delir, după falsul vocii și tot ce-i febril..., cu străluciri și vorbe scurte și toți ortacii vin

Se înalță mândra lună tot mai sus, frumoasa zână, și lumina-i tot mai rece, cade în grădini și trece. Peste tot e iar tăcere, somnul unei lumi ce doarme. Păsărele disperate cântă, cântă

Parc-o văd pierdută-n gânduri, În genunchi frecând la scânduri. Aplecată la război, Toarce, țese pentru noi... Și-o mai văd călcând prin casă, Sau citind cu noi la masă. Își strângea la piept

Vin zile grele și e timpul Să-ți amintești c-un gust amar Ce fericit erai pe vremuri Și astăzi timpul cel hoinar Þi-a amintit că fericirea E-atât de crudă uneori O pierzi în zbor, o cauți

Câtă delicatețe și grație! Să vezi florile-n splendoare, cum prind contur și culoare; primii muguri ai făgăduinței, pe cerul albastru al biruinței și care vor purta fructele împlinirii. O,

Atâtea am de spus și dacă-o fac în versuri, stau cu teamă că-n urechi vă sună falsuri, dar vreau să înțelegeți că am intenții bune și să-acordați urechea cu ale mele strune, că poate doar atunci

Stau trist pe pajiștea întinsă cu mii cuvinte care țin să se usuce, că nimeni n-are timp să le ude rădăcina cu strop de rouă caldă dar am pus cruce, acum, la răscruce, și las o floare, chiar

Niciodată nu e prea târziu Ca să-ți spun acel cuvânt, dinlăuntru și afară, icoană a sufletului trist, acum și-n fiecare seară, și-n fiecare zi de vară, și-n fiece anotimp ce vine și

Atât de jos, atât de adânc, M-așteaptă proaspătul mormânt, Acoperit de asprul pământ. Se-aud iar suspine. Ai mei stau și plâng... Stau tăcuți la al meu căpătâi. Vorbesc în șoaptă despre

E frig pe afară, dar în casă e ger, îmi tremură mâna, speranțele pier... E frig pe afară, dar în casă e chin, că omul se schimbă când dă de venin... E frig pe afară, dar în casă e

Și dincolo-s bogați tot ei, Că moartea i-a eliberat, Pe-acești meschini și mișei, De trup, de suflet, de păcat. Și cu dispreț ei ne zâmbesc De sub povara sfidătoare, Că legi și-acolo

Dincolo vor să-și păstreze bogăția și averea, de-aceea vor să-ntemeieze cavouri impunătoare ca să tulbure vederea celor săraci cu duhul... Pe cruci imense, strălucitoare ei scriu cu litere de

Niciodată nu e prea târziu ca să-ți spun acel cuvânt, dinlăuntru și afară, icoană a sufletului trist, acum și-n fiecare seară, și-n fiecare zi de vară, și-n fiece anotimp ce vine și

Există această altă lume; în față-s chipuri zâmbitoare, în spate-ți poartă dușmănie și săgeți ucigătoare... Există această altă lume; care pozează-n mielușei, ferește-te și

Și an după an s-au desprins rând pe rând din pomul ce a dat roade, și flori multe s-au adunat, și pe care le-am păstrat ca pe niște icoane sfinte de care-mi aduc aminte; le admir și le

Mă cuprind iar amintiri De cei ce mi-au dat viață, Și-i port în suflet azi ca ieri, Cu-a lor pildă și povață. Și mai cred în primăveri, Să le-adun, să-mi povestească, Să-mi fie alături, azi

Trec anii, trec... Și câți or să mai treacă... prin părul tău se joacă, pe fața cea brăzdată și încercănată, că-s grei și-i duci în spate, lăsând dâre-nșirate de multe nestemate. Trec

Mai presus de amintiri, De urcușuri sau iubiri, Este azi pe acest pământ, Un izvor de neînfrânt, Ce revarsă din cuvânt, Pentru mine, legământ. Chiar de zboară, luat de vânt, Și coboară pe

Să-ți fie dor de-acel trecut, Meleaguri dragi, unde-ai crescut, Prea repede, te-ai împlinit Și n-ai știut cât te-am iubit... Să-ți fie dor de nopți târzii, Când eu te-aștept ca să revii, Cu

Să ții în loc lumina aprinsă într-un colț ascuns din suflet; Să ții în loc acel cuvânt ce-ți îmbujorează fața ca un vânt; Să ții în loc o mângâiere, atingeri tandre, o plăcere; Să ții în loc

Viața să-ți fie o bogăție, o revărsare de daruri și armonie, cu zile bogate și nopți liniștite, cunună de flori și vorbe șoptite... Viața să-ți fie vis și-mplinire, să fie sensibilă la tot ce

Când inima e tristă Și când un dor există, Când ochii-ți curg șuvoaie, Sunt lacrimi, nu e ploaie... Când nu mai ai cuvinte Și când mergi tot înainte, Când un nod se pune În glas și te

Când tăcerea te face complice, Curaju-ți lipsește din minte. Mai bine tăcut pe vecie, Că-i aur și-acolo sub glie. Mai bine-n pământ putrezească, Tăcerea cea moartă și lașă. Că unii o au chiar