elis ioan

inimile noastre sunt doi copii care fură mere alergăm ne prindem unul de celălalt ca peștii în plasă abia acum știu respirația este primul semn că nu vom supraviețui ne-au

noi suntem vidul. dorm într-un sfert de pat. e partea mea de singurătate. un pat mare în care nu am avut niciodată vreo plăcere. nici măcar pe aceea a somnului. cu visele noastre am făcut mai

în ziua aceea am tăcut. mi-am ordonat lucrurile ca și când mi-aș fi prins viața în insectar. sub noi morții creșteau mari mari mari burțile li se umflau noaptea tu mă invitai la dans. pantofii mei

ruptă de tine sunt o rană în care timpul vomită absențe

sâmburi logodiți de viermi rodesc fructul oprit pe care ți-l întind ție, șarpe.

Dimineața soarele răsărea din tigaia ta îl aruncai de trei ori peste cap eu râdeam, speram să se lipească de tavan și să mă bronzeze de acolo sunt doar clătite cu dulceață de cireșe amare mă

imi lepăd pielea străvezie în ticăitul asurzitor, devin eu cu trupul sângerând secunde.

într-un târziu m-ai sărutat am tremurat visând șopteai vine ziua în care cerul va linge pământul și va curge sare din toate rănile mele nu îmi mai pasă apoi ai început să rătăcești eu îmi ghiceam

iubite, nu mai sunt decât o nălucă. linia vieții e mai subțire decât o dâră de sânge. îmi lipesc palma stângă de ochi. rana asta înseamnă că sub ea o durere mai mare strânge cu dinții. infectează.

Începusem cu rafturile de jos ale bibliotecii. Atingeam cărțile cu grijă de parcă între fiecare copertă era o parte din viața mea. La un moment dat am văzut ceva strălucind sub pat. M-am întins

Știu că nu sunt frumoasă îmi cresc doar tristețile ca pe urșii de pluș tu mă mai recunoști doar după copilăria umbrelor noastre când dădeam foc corbilor

am credința ciudată că seara mă transform în praf alb, iar tu mă smulgi din mine și mă visezi lumină.

un refugiu tramvaiele luminează puțin tu știi foarte bine care e drumul când totul se prăbușește câteodată cred că orașul meu e de lavă bucăți de asfalt aruncate aiurea eu trebuie să fac salturi

Îmi povestești ce vreme frumoasă e pe strada ta, deși noi locuim între tratate de drept penal, Nu te mai incită puloverul meu grena de la școala de fete, dantelăriile mele te fac să guști

deschid robinetul las apa să curgă până pe scări vecinii țipă alergă în toate părțile eu te privesc încremenită simt gustul sării te ascult chiar și când pleci îmi strâng zilele păpuși

nu mai respir ce imagini ai și tu?! asta-i o fantezie sau un coșmar? o fantezie. în coșmar ninge eu mă învârt cad îmi mișc mâinile picioarele în urma mea rămân fluturi în zăpadă. apoi încearcă să

diminețile mele sunt din ce în ce mai albe îmi privesc mâinile tremură sunt doar reflexia mea într-o apă necurgătoare un timp frânt în tine îmi număr tăcerile niște pești mari argintii lucioși

în tălpile mele se înghesuie nopțile polare. nu pot să adorm decât încolăcită în jurul tău. ești blana caldă în care îmi îngrop respirația. știi că nu pot să cânt. noaptea îți mormăi încet și

mă îmbraci în sac negru de plastic, nu tragi fermoarul te mai bălăcești puțin în sângele meu iți decupezi zâmbetul potrivit pentru ocazie carnea ta, pânză de păianjen. “Nu te mai