inimile noastre
sunt doi copii care fură mere
alergăm
ne prindem unul de celălalt
ca peștii în plasă
abia acum știu
respirația
este primul semn
că nu vom supraviețui
ne-au
sunt doar prelungirea unei morți pasul meu pășește încet pe urma ta nu am știut niciodată să îți spun
eu nu mai am ani, am singurătăți zidite într-o ușă, o tăcere care îți alunecă pe gât ca un
noi suntem vidul. dorm într-un sfert de pat. e partea mea de singurătate. un pat mare în care nu am avut niciodată vreo plăcere. nici măcar pe aceea a somnului.
cu visele noastre am făcut mai
în ziua aceea am tăcut. mi-am ordonat lucrurile ca și când mi-aș fi prins viața în insectar. sub noi morții creșteau mari mari mari burțile li se umflau noaptea tu mă invitai la dans. pantofii mei
la masă tăcem
gândurile noastre sunt farfurii întinse
înghit repede
orice furculiță poartă urma sângelui
joc șotron
arunc piatra pe scaune
picioarele lor se alungesc în jurul gâtului
Dimineața soarele răsărea din tigaia ta
îl aruncai de trei ori peste cap
eu râdeam, speram să se lipească de tavan
și să mă bronzeze de acolo
sunt doar clătite cu dulceață de cireșe amare
mă
într-un târziu m-ai sărutat
am tremurat visând
șopteai
vine ziua
în care cerul va linge pământul
și va curge sare din toate rănile mele
nu îmi mai pasă
apoi ai început să rătăcești
eu îmi ghiceam
iubite, nu mai sunt decât o nălucă. linia vieții e mai subțire decât o dâră de sânge. îmi lipesc palma stângă de ochi. rana asta înseamnă că sub ea o durere mai mare strânge cu dinții. infectează.
Începusem cu rafturile de jos ale bibliotecii. Atingeam cărțile cu grijă de parcă între fiecare copertă era o parte din viața mea. La un moment dat am văzut ceva strălucind sub pat. M-am întins
Știu că nu sunt frumoasă
îmi cresc doar tristețile
ca pe urșii de pluș
tu mă mai recunoști doar după
copilăria umbrelor noastre
când dădeam foc corbilor
un refugiu tramvaiele luminează puțin tu știi foarte bine care e drumul când totul se prăbușește
câteodată cred că orașul meu e de lavă bucăți de asfalt aruncate aiurea eu trebuie să fac salturi
Îmi povestești ce vreme frumoasă e pe strada ta,
deși noi locuim între tratate de drept penal,
Nu te mai incită puloverul meu grena
de la școala de fete,
dantelăriile mele te fac să guști
deschid robinetul las apa să curgă până pe scări
vecinii țipă alergă în toate părțile
eu te privesc încremenită
simt gustul sării
te ascult chiar și când pleci
îmi strâng zilele păpuși
nu mai respir
ce imagini ai și tu?! asta-i o fantezie sau un coșmar?
o fantezie. în coșmar ninge eu mă învârt cad îmi mișc mâinile picioarele în urma mea rămân fluturi în zăpadă. apoi încearcă să
diminețile mele sunt din ce în ce mai albe îmi privesc mâinile tremură
sunt doar reflexia mea într-o apă necurgătoare
un timp frânt în tine
îmi număr tăcerile niște pești mari argintii lucioși
în tălpile mele se înghesuie nopțile polare. nu pot să adorm decât încolăcită în jurul tău. ești blana caldă în care îmi îngrop respirația.
știi că nu pot să cânt. noaptea îți mormăi încet și
mă îmbraci în sac negru de plastic,
nu tragi fermoarul
te mai bălăcești puțin
în sângele meu
iți decupezi zâmbetul
potrivit pentru ocazie
carnea ta,
pânză de păianjen.
“Nu te mai