Elia David

Duci în spate sacul vieții, E din ce în ce mai greu, Deși clipe, câte una, Iei, în treacăt, tot mereu... Ai văzut, nu poți mai multe, Sacu-i larg, dar gura-i mică; Să-l întrebi, “Mai e

La-nceput - ții minte? - ce frumoasă-i clipa! N-ai de ce-o reține, singură stă-n loc; Ești copilul vieții, proaspăt ca aripa Ce-și înalță visul spre-nălțimi de foc. Dar apoi, deodată,

Fii și apa care curge, Rotunjind un colț de stâncă, Fii și piatra ce-și găsește În ea liniștea adâncă... Fii și malul ce se-arată Unui ochi în depărtare, Fii și barca ce cutează Înspre

-Unde te duci iară? -Ia, mă duc la școală! -Ești bătrân, bădie! -Am de învățat! Și plecă bătrânul, Cu-a lui traistă goală Și veșminte roase De prea mult umblat... -Bună

-Dacă lumea, astăzi, ia sfârșit cu tine, Dacă totul, mâine, fi-va pustiit, Ce-ai lăsa, în urmă, celui care vine Să zidească iarăși ce s-a năruit? Ai lăsa, anume, sfatul îndreptării, Ai lăsa

În Grădina Bucuriei, printre flori fără pereche, Printre arbori ce se umplu, ram cu ram, de stele vii, Mișunând pe ea insecte, e-o comoară veche, veche, Ce-o știu doar căutătorii, duși

Poveștile sunt inventate, în fiecare noapte a lumii, când, în jilțurile lor de argint, stelele încep să se-așeze, de acei povestitori care nu pot să adoarmă fiindcă nu au încetat să

Ce-ți spune ea, plăpânda floare, Când o privești cu înțeles, Ca unul ce, știind că moare, O învelești în milă-ades? Îți spune “Plânge-mă, străine“? Ori “Umple-ți inima-n tăcere, Luând, anume

Dintr-un mugur de splendoare S-a deschis o mică floare… E frumoasă! Și nu-i una! Să le-admire-ar sta întruna… Dar mai e de studiat Și un ghem nevinovat, Ce ieși dintr-o găoace Să se-adune

Soarele se trezește devreme ca să învârtească o roată, fără de care zilele și nopțile nu ar exista niciodată În plus, îi place să se trezească devreme ca să dea mâncare la pui - grăunțe de

Pomii au fructe pentru că, încă din prima lor zi, au simțit că trebuie să-și exprime cumva bucuria de a rodi La început au fost mai timizi și s-au luat după soare, care își exprima bucuria pe

Dragostea este importantă pentru că, fără ea, lumea noastră, nu doar că nu ar fi fericită, dar nici măcar nu ar exista Dragostea nu este o floare, ca s-o smulgi din pământ cu mâinile

Florile tac pentru că, dacă ar ști că pot să vorbească, din adevăr în neadevăr, ar începe să se mândrească La început cu mătasea obrazului, cu rochiile elegante în care s-au îmbrăcat, apoi

Prietenii se despart atunci când un copac se scutură de petale Când continuă să se înalțe spre Dumnezeu, dar își aleg altă cale Prietenii se despart când vine timpul, își alege o

Sufletul nu se vede pentru că ne oprim cu privirea acolo unde este mulțumită uimirea Acolo unde mintea noastră se minunează de cât de frumos este omul văzut de aici, de prea-jos, sau de cât

E seară, zgomotele au încetat dintr-o dată, mii de stele s-au adunat în jurul Lunii care deapănă o poveste adevărată Păsările foșnesc din aripile lor tot mai verzi prin coroanele copacilor

Tu ești un soare, mic la început, apoi tot mai mare Un punct luminos care nu poate să ajungă pe cer dacă nu se ridică de jos Ești o inimă vie pe care Dumnezeu o hrănește cu

Se trezi cu stiloul alergând pe caiet… Îl dureau rândurile albe, ca o seară fără povești. De fapt, îl dureau visurile care nu i se împlineau niciodată. Toți spuneau: ce frumos visezi tu, Mic!

Până să îi trimită bunica un prieten din cer, copilul se și apucă să îi scrie acestuia o scrisoare: “Bună ziua...” începu el, neștiind cum să i se adreseze. - Bună ziua! se auzi un răspuns din

Mamaie, mie mi-e dor de un prieten pe care nu-l am, începu Mic, în gând, o scrisoare . Mamaia plecase la Dumnezeu și pe el îl lăsase acasă, ca să se facă mai întâi mare. - Știi cum aș vrea să fie

Primăvara Sub avalanșa vieții, năuc dă-n muguri timpul Soare Din mugurul Luminii, mereu, alți zori de zi... Fragilitate Petale de zăpadă sub talpa

Ghiocel prea bine știe: Va fi ziua mamei sale – Dar întreaga bucurie Iute se preface-n jale: Vai de mine și de mine, Prinse a se căina, Chiar nu am găsit la nimeni Ce-și dorește mama

Se-arată-n lume Primăvara Cu chipul ei frumos și pur Să sprijine pe arbori scara De flori ce urcă înspre-azur. Așa-i e scris, să-ți dăruiască O bucurie la necaz, Și calda rugă

Ai văzut, tu, Primăvara Cum apare, ca-ntr-o taină? Unii spun că vine seara, Cu flori multe-ascunse-n haină… Și când pleoapele-s lăsate, Calde încă, peste vis, Le prefiră toate,