Ce bine ar fi

Mamaie, mie mi-e dor de un prieten pe care nu-l am, începu Mic, în gând, o scrisoare . Mamaia plecase la Dumnezeu și pe el îl lăsase acasă, ca să se facă mai întâi mare. - Știi cum aș vrea să fie prietenul meu? - Cum? îi venea mereu în minte vocea încurajatoare și duioasă a întrebărilor ei. - Vreau să fie ca tine. Dar să fie băiat și mai mic, și în loc să rămână în bucătărie, să vină cu mine la pădure… - O, Mic, ce frumos te-ai gândit! ar fi zis bunica, dacă ar fi avut un glas mai puternic decât tăcerea care se auzea din cer… Iar el i-ar fi răspuns așa: - Da, m-am gândit frumos, pentru că sunt foarte singur și trist… - Singur și trist, Micule? - Da, mamaie, singur și trist ca un melc… Cuvintele se târau, de acum, încet pe hârtie… Tot mai încet, lăsând în urmă o dâră albastră de lacrimi. - Micule, suferi… - Un pic, mamaie. Dar nu te speria, așa sunt copiii, când li se fac toate poftele… - Ce zici tu, acolo? - Zic ce am auzit… - Cred că nu ai auzit bine. - Ba da. Și îmi pare așa de rău că eu am de toate… Dar nu am, în plus, un prieten… - Uite, o să-ți trimit eu unul de aici, vrei? se gândi bunica, acolo, în mintea lui. - Vreau foarte repede. Dar să nu uiți că trebuie să aibă un suflet moale. - Nu uit. - Și să fie mic, fiindcă nu vreau deloc să nu ne despărțim dintr-o grabă. - Bine, bine, îți trimit un prieten potrivit… - Oooo, fu băiatul impresionat… Și cum îl cheamă? ar fi vrut el să mai întrebe, însă gândurile din stilou i se terminară la capătul foii… Resemnat, dar bucuros de ceea ce află că urmează să se întâmple, rupse foaia din caiet și o strecură într-un plic verde pe care scria cu litere mari și strâmbe de emoție: “Ce bine ar fi să ajungă în cer”.