Pasărea - Dor

A fost odată o pasăre al cărei nume nu îl cunoștea nimeni… Poate că cel dintâi om, Adam, uitase să îi dea și ei unul, cum le dăduse celorlalte păsări ce îi trecură prin fața ochilor, în zborul lor fericit pe deasupra Grădinii Raiului… Dar de ce și unde să fi stat ea ascunsă, asta nimeni nu poate să știe… După mii de ani de când și-a instalat omul, în cârcoteli și vaiete, cortul pe pământ, se arătă și pasărea cerului, cea necunoscută. La început într-o plutire ușoară, apoi în scurte popasuri pe crengile celor mai bătrâni și mai singuratici copaci… Cine apuca de o vedea se mira foarte de așa înfățișare de pasăre. Și parcă s-ar fi cuvenit să aibă și un cântec pe măsura frumuseții penelor ei… Dar păsărea era mută… Doar cântecele păsărilor vestite pentru dulceața graiului o mai bucurau în singurătatea șederii, cât să-și refacă puterile și să-și continue zborul… Într-o zi fu zărită mângâind cu o aripă frunzele din vârful unui stejar… Vânătorul, care se mândrea că împușcase la viața lui câte un exemplar din fiecare specie rară, de data aceasta lăsă pușca jos… Și, gură-cască, se așeză colo sub stejar, cu ochii la zburătoarea ce coborî un ram, și încă unul, până i se lăsă pe umăr… - Hei, pasăre misterioasă, zise omul cu tremur de uimire în glas, ce-ai găsit tu la un păcătos de vânător ca mine? Dar pasărea nu scoase nici măcar un ciripit… Doar privirea ei parcă spunea ceva… Dar cine s-o înțeleagă? - Să știi că ți-aș da un nume, nimeri el, dar tare mi-e teamă să nu supăr vreo rudă de-a dumitale… râse vânătorul de propria-i neștiință… Pasărea dădu o dată din aripi de parcă ar fi încuviințat fericită… - Ajută-mă, dacă vrei să te alint! zise atunci omul, cuprins de un sentiment nou pentru făptura ce i se lăsă pe genunchi, căutând spre el cu doi sori umezi în loc de ochi… Dintr-un fâlfâit de aripi aceasta fu deasupra lui, rotindu-se cu bucurie… Apoi coborî din nou, într-o adiere plină de gingășie și de blândețe… - Știu eu ce să zic, numai Dumnezeu te-ar putea boteza pe tine, că eu nu mă pricep să te cuprind într-un biet cuvânt… În momentul acela pasărea se desprinse de pământ, atingând cerul.. Care, între timp, se umpluse de stele… Una mai frumoasă ca alta, cu aripi din raze de lumină, bătând pe loc, în timp ce pasărea din sufletul lui zbura, de acum, către casă…