O seară fără povești

Se trezi cu stiloul alergând pe caiet… Îl dureau rândurile albe, ca o seară fără povești. De fapt, îl dureau visurile care nu i se împlineau niciodată. Toți spuneau: ce frumos visezi tu, Mic! Dar nimeni nu se gândea că ar putea să nu mai fie un vis. Să fie ceva adevărat, care să te facă să nu mai ai nevoie să inventezi. Care să te ajute să plângi fără să ți se înroșească ochii. - Ce cauți de zor? îl întrebau deodată părinții, intuind că se scotocește prin buzunare numai ca să nu îi privească. - O pietricică, una mică de tot… Poate chiar cristalul lacrimii lui, rostogolindu-se pe pardoseala lucioasă, până sub frigider… Poate cea mai drăgălașă dintre inimile de dinozauri, care se sfârșiseră, așa își imagina el, devorați de singurătate. Dar niciodată nu le găsea… Nici lacrima, nici pietricica… Ridica însă ochii, ce se uscaseră între timp, și, cu un zâmbet resemnat, trecea mai departe. Clipa rămânea în urmă, niciodată uitată… Întinzându-și rădăcinile în solul tot mai fertil…