Îmi scrii o scrisoare?

Până să îi trimită bunica un prieten din cer, copilul se și apucă să îi scrie acestuia o scrisoare: “Bună ziua...” începu el, neștiind cum să i se adreseze. - Bună ziua! se auzi un răspuns din umbra foii. - Îmi scrii o scrisoare? - Da, îți scriu o scrisoare, fiindcă nici măcar nu știu cum arăți. Prietenul răspunse tăcând. - Știi ce o să-ți scriu cu niște litere mari cât ceapa? - Știu. Că vrei să vin mai repede. Te cunosc, Mic. Aș zice că te cunosc dintotdeauna. - Bine, dar să nu mă înveți nimic, da? Să nu vii, dacă vrei să mă înveți ceva. - Nu, Mic. O să-mi țin gura, o să vezi... Bine, atunci îți scriu mai departe, să primești și tu un plic verde, continuă copilul, dar deja i se părea cam suspectă alegerea bunicii... - Și... câți ani ai? - Vârsta o s-o decizi tu, prietene! veni destul de iute răspunsul, ce avu darul să-i umple inima cu o bucurie caldă. - Ai sufletul moale! fu el recunoscător bătrânei din gând. Trebuie că mult te-a căutat mamaia, până să te trimită, mai adăugă; și transcrise pe hârtie doar cuvântul “prietene!”, cu semn de exclamare cu tot. - Asta cam așa e... Cine trăiește printre sufletele din cer, nu prea le mai părăsește pentru câteva zile de viață pe pământ... Mic se bosumflă. - Dar, ce, noi nu suntem prieteni buni? întrebă el, nesigur, căutând să-și explice imensa singurătate... - Sunteți buni, doar că nu vă spuneți tot. Acolo ființele sunt transparente una pentru cealaltă... Băiatul se amărî, dar își reveni, după ce observă că asta lasă pete umede și albastre pe hârtie... - Și eu aș putea să fiu transparent! se gândi. - Firește, pentru că tu nu știi încă ce este aceea o minciună. - Ba știu! Se indignă copilul. Cum să nu știu ceva? Prietenul zâmbi. Pieri apoi la intersecția a două gânduri un picuț obosite de atâta știință.