Elena Ciobanu

răscoleam prin cazurile suspendate manifeste ale îngerilor de sticlă din care orbirea ne privește în colțul ochiului și-mi strigă într-una în ureche refren – “we play the game”, îmi las capul

exilati pe orbita planetei aleatoare cazute în disgratia universului metamorfozat înainte de prima bataie din palme într-o schimbare aflata sub gratiile inertiei, aprofundare a ordinii

nu am… la capătul peretelui se scurge albastrul mi se sticlesc acoperind fiecare clipă într-o doar nouă- umbra mâinii tale este doar un pic mai reală- îmi de-compune, camera se scurge în podul

alergam înapoi, mai repede ca apa fierbinte care mă străbătea doar atunci când dădeam drumu\' la robinet; cu siguranță te-ndrepți către ceva, îmi răsuna mai de fiecare dată când aveam

\" În prima intersecție la dreapta...\" aș repeta într-una monoton, sacadat, in-ter-sec-ți-e sau inter-sec-ție ție îți e sec în intersecții intersec-ți-e ție îți e de

am impresia clară a rarefierii tale în deșirări repetate pe o singură scenă, la scenă deschisă, lumina nu contează, s-a furisat timid printre vise lăsate deoparte...mă hrănesc din cadavre

închid ochii, simplu, într-o aberantă neînțelegere; de ar trebui să știu , aș știi. și știu. nu mai căuta dincolo de tine nu-i nimic de aflat. împreună teoretizăm sufocant neînțelesul. ne

eu cred că fiecare din noi creștem sâmburi incolori în care acoperim singurătatea care suntem. la ei ne uităm uneori, pe ascuns, dar părem să nu-i recunoaștem; iar când alteori se întâmplă să

mie îmi plac, nouă ne plac vouă vă ...oamenii ne-cuminți ce nu s-ar da în lături să ne aplice electroșocuri ori de câte ori ne-am lăsa duși de valurile inconștiente ale oamenilor ne-cuminți ce

este din ce în ce mai greu să-mi simt gândurile în alunecarea lor în prea-plinul clipelor ce mă dezbracă, până la os, am zis, până la os, până acolo unde nu am să le mai aud din pricină hărmălaiei

Dincolo de momentul în care clipa a încetat să mai bată, Atunci când pământul încă umed se preumbla în mare, Iar dimineața îți săruta ochii închiși ca să-ți aducă aminte, De primul moment în care

Dincolo de reflexia imaginii, Imediat după ceea ce știm, Un pas după lucrurile învățate, La o secundă după frica de-a fi; Acolo ești tu. Dincolo de cântecul lumii, Imediat după tot ce-ai

haina ta de a mea, ne-am prins sufletele în cârlige, apoi mi-am agățat ochii în privirea ta și am început a dansa în lipsa muzicii, pe ritmurile în care ne jucam de-a fața ascunselea-scoteai un

băteam des din gene împingând în lături particulele în care se ascundeau imaginile lumilor ce mă împresurau cred că mă voi clipi și de acestea, până la urmă

oglinda retrovizoare a unui vehicol uitat de lume; ne mișcăm repede, haideți să mergem acasă, poate vom ajunge totuși azi... mereu ne grăbim spre ceva, există o logică proprie acțiunilor

dacă toate momentele s-ar transforma în tine ai apuca abia să deschizi ușa preț de... cât să-ți vezi picioarele luând-o razna aruncate înspre veșnicele memorii ca să le-nvețe să se fugă între

foșnește ușor, alină un nor, călător, alegorie în joc. lasă o urmă, disoluție în umbră. mai apoi atinge o mână, a lui, sau a lor. respiră... ușor. te ating, în zbor; ițe

trec, o dată, de două ori pe sub scară râd înfundat, îmi place să provoc ghinionul dacă îmi înnod mâinile nu mai trebuie, să mă scuz, totuși, de evitat voi evita,suspicioasă, dar dacă am

mă închid colivii inventate în picuri sângerii ai rănilor tale , recții alergice la orele mele, dacă mă-nfigi, adânc în pielea crestată îți voi crește, alături, împletindu-mă în jurul peșterilor,

I s-au închis în cerurile podelelor gândurile amețite de carnea fumurie,acrobat la margine timpului subtiliza amprente palmelor trecătorilor lăsându-i fără urme pe lângă șanțuri de calcar, sedimente

silabisesc fiecare pas răsucind noi jocuri nevrozelor schilodite. sondez adâncul cu privirea-mi mută în fața nesfârșitului, îmi voi ucide, sufletul cotidian. silabisesc fiecare

Trepidații înăbușite ne-ndoaie momentul, Ce simți, ce ai putea simții în consecventul, În graba prăbușirii în colțuri de lumină. Am auzit despre o floare ce poate să ucidă; Îți macină voit

Nu mai vreau, să mă joc, plictiseala in cercuri de scenă, Gânduri gândite, la intersectii de priviri, Mâini amorțite cu totul inexpresiv. Eu și cu mine nu mai știm să vorbim. Defilare amară