Jurnal
canibalism
cristinei
1 min lectură·
Mediu
trec, o dată, de două ori pe sub scară
râd înfundat, îmi place să provoc ghinionul
dacă îmi înnod mâinile nu mai trebuie,
să mă scuz, totuși, de evitat
voi evita,suspicioasă,
dar dacă am ghinion, n-am să scap,
va trebui să fac din nou cunoștință
cu mine.
apoi, după ce mă dărâm și mă zbat
o voi apuca instinctiv
înspre imensele fluvii
în care oamenilor le place să se adoarmă;
am să uit, iar apoi, voi căuta noi forme,
de exprimare.
îmi scot pălăria, și-mi las lumea
să alerge prin zare, politicoasă,
îmi urez \"poftă mare, singura mea doamna\"
\"nu vă sfiiți, luați o porție mai mare\"
într-un final, nu mai contează,
să vă fie de bine, oricum cu puțin noroc,
până mâine, nu mai rămâne nici urmă din tine.
042343
0

fain poem. și pot să remarc că seamănă cu pixul meu pixul cu care l-ai scris tu...mi-ai făcut-o! lasă că așa-mi trebuie, să văd și eu ce le fac la alții...
mersi încă o dată elena. vorbim...