Elena Ciobanu

am impresia clară a rarefierii tale în deșirări repetate pe o singură scenă, la scenă deschisă, lumina nu contează, s-a furisat timid printre vise lăsate deoparte...mă hrănesc din cadavre

ne uitam cu jind la corpul neterminat al zilelor tropăite pe scările palierelor, își intindeau ropote hohotite peste bloc părăsit,iar zidurile așteptau descarnate umbrele ce le încălzeau

lumina se zbate printre degetele răsfirate, încercam să prind totul în pumn, să-l strâng până la evanescența disoluției... îl simt acum, aerul împuns îmi mișcă în corp totul mă circulă, este prea

din ce în ce mai mult mai strigăt mai hohot modelează trupul fire deșirate din pânze țesute în așteptarea unui mai vechi mai acum mai rotund mere ni se rostogoleau la picioare căzute amare pe

le simt pulsând fiecare respirație întretăiată de pofte viscerale, le este atât de lipsă de propriul trup deziderat al unui \"master of pupets\" pe care-l ignorau închiși între lave mustind a

de fapt eu treceam doar din greșeală pe acolo, ca și cum aș fi știut să fac altfel, dar nu mai intreb, de fapt, venisem doar să văd dacă mai există lucruri care se pot spune in plus, știi și

trenul ne extirpa rotunzi dintre ai noștrii aruncându-ne pe jumătate goi, pe jumate noi înspre un cer aflat mult prea aproape, în tăcerea compartimentului ne aruncam priviri oțelite, spasmodici nu

doar o altă zi așteptând în umbră să-ți articulezi ultima silabă shhh…nobody shall get hurt if only we’ll let it be ca și cum cristale înegrite de germenii timpului închis într-o singură

este din ce în ce mai greu să-mi simt gândurile în alunecarea lor în prea-plinul clipelor ce mă dezbracă, până la os, am zis, până la os, până acolo unde nu am să le mai aud din pricină hărmălaiei

își întinde membrele, necrofag al cuvintelor, păscând deliruri onirice fabulate sensuri giratorii peste corpuri dedublate în sarcofage- fuziune la rece pentru o e_lipsă - reflecția luminii,

haina ta de a mea, ne-am prins sufletele în cârlige, apoi mi-am agățat ochii în privirea ta și am început a dansa în lipsa muzicii, pe ritmurile în care ne jucam de-a fața ascunselea-scoteai un

mi-am dat întâlnire cu mine la colțul împăturit dintr-o foaie de brusture în clasorul pe care-l făcusem pe când căutam printre frunze uscate de prea mult soare trupuri neformate de proaspete

la încheieturi m-am prins cu ultima brățară a lunii amestecată subit în oranjadă, împrumuta mirosul nefiresc al lămâilor, cu mâini bătătorite îți netezeau părul desfăcându-ți fața împrăștiată în

Au înghețat fructe în genotipul luminii tradusă liber de retine incandescente de aviatori imitând zborul cocorilor desenați pe tavanul camerei mele de cineva - nu știu cine - întotdeauna ne veghea

I s-au închis în cerurile podelelor gândurile amețite de carnea fumurie,acrobat la margine timpului subtiliza amprente palmelor trecătorilor lăsându-i fără urme pe lângă șanțuri de calcar, sedimente

le vedeam contururi în întunericul camerei simțeam o unică voce izbită de creștete și emoția fiecăruia în așteptarea replicii următoare a murit ea iar apoi celălalt a trăit o doar nouă poveste

îți simți brațele încercuite în îmbrățișarea mută pe când așteptam toți uimiți la marginea zilelor să înflorească copacii, să ne îmbrăcăm trupul în verdele frunzelor lăsându-ne mâinile să devină

nu am… la capătul peretelui se scurge albastrul mi se sticlesc acoperind fiecare clipă într-o doar nouă- umbra mâinii tale este doar un pic mai reală- îmi de-compune, camera se scurge în podul

I. ce i-o fi venit să se răstoarne așa, la marginea drumului, de parcă nimic nu e făcut să stea-n picioare, și-mi vine să-mi frâng corpul în două să m-acopăr în umbra de la marginea

auzi...au început toți să-ți vorbească despre clinchetul clopoțeilor- stacojiul era singura culoare rămasă în viață- remix de sentimente asudate multicolore se prăfuiau la creștetul

răscoleam prin cazurile suspendate manifeste ale îngerilor de sticlă din care orbirea ne privește în colțul ochiului și-mi strigă într-una în ureche refren – “we play the game”, îmi las capul

m-ai strâns ghem în pumnii închiși apatic ți-ai plimbat glasul printre vertebre de nevertebrate și-mi muști pielea din prea multă dragoste prost înțeleasă – îmi vărs peste toți grija de a nu

mi-am strâns colții la încheietura mâinii și ți-am înghițit brațele cu care îmi strângi gleznele când încerc să-ți umblu pe umeri artizanali ca și cum tandrețea motivelor ți-ar bântui camerele de

strângi între palme ultima picătură deturnată din alunecarea preluată din trezire-n trezire alcătuind autostrada părăsită, creată pentru a putea continua drumul cei fără poveste, din