am impresia clară a rarefierii tale
în deșirări repetate pe o singură scenă, la scenă deschisă, lumina nu contează,
s-a furisat timid printre vise lăsate deoparte...mă hrănesc din cadavre
ne uitam cu jind la corpul neterminat al zilelor
tropăite pe scările palierelor,
își intindeau ropote hohotite peste
bloc părăsit,iar zidurile
așteptau descarnate umbrele
ce le încălzeau
lumina se zbate printre degetele răsfirate,
încercam să prind totul în pumn,
să-l strâng până la evanescența disoluției...
îl simt acum, aerul împuns îmi mișcă în corp
totul mă circulă, este prea
din ce în ce mai mult mai strigăt mai hohot
modelează trupul fire deșirate din pânze țesute în așteptarea
unui mai vechi mai acum mai rotund
mere ni se rostogoleau la picioare căzute amare
pe
le simt pulsând fiecare respirație
întretăiată de pofte viscerale,
le este atât de lipsă de propriul trup
deziderat al unui \"master of pupets\"
pe care-l ignorau închiși între lave
mustind a
de fapt eu treceam doar din greșeală pe acolo,
ca și cum aș fi știut să fac altfel,
dar nu mai intreb, de fapt,
venisem doar să văd dacă
mai există lucruri care se pot spune
in plus, știi și
trenul ne extirpa rotunzi dintre ai noștrii aruncându-ne
pe jumătate goi, pe jumate noi înspre un cer aflat mult prea aproape,
în tăcerea compartimentului ne aruncam priviri oțelite, spasmodici
nu
doar o altă zi așteptând în umbră să-ți articulezi ultima silabă
shhh…nobody shall get hurt if only we’ll let it be
ca și cum cristale înegrite de germenii timpului închis
într-o singură
este din ce în ce mai greu să-mi simt gândurile în alunecarea lor în prea-plinul clipelor ce mă dezbracă, până la os, am zis, până la os, până acolo unde nu am să le mai aud din pricină hărmălaiei
își întinde membrele, necrofag al cuvintelor, păscând deliruri onirice fabulate sensuri
giratorii peste corpuri dedublate în sarcofage-
fuziune la rece pentru o e_lipsă -
reflecția luminii,
haina ta de a mea,
ne-am prins sufletele în cârlige,
apoi mi-am agățat ochii în privirea ta și am început a dansa
în lipsa muzicii, pe ritmurile în care ne jucam de-a fața
ascunselea-scoteai un
mi-am dat întâlnire cu mine
la colțul împăturit dintr-o foaie de brusture
în clasorul pe care-l făcusem
pe când căutam printre frunze uscate de prea mult soare
trupuri neformate de proaspete
la încheieturi m-am prins cu ultima brățară a lunii
amestecată subit în oranjadă, împrumuta mirosul nefiresc al lămâilor,
cu mâini bătătorite îți netezeau părul desfăcându-ți fața
împrăștiată în
Au înghețat fructe în genotipul luminii tradusă liber de retine incandescente de aviatori imitând zborul cocorilor desenați pe tavanul camerei mele de cineva - nu știu cine - întotdeauna ne veghea
I s-au închis în cerurile podelelor gândurile amețite de carnea fumurie,acrobat la margine timpului subtiliza amprente palmelor trecătorilor lăsându-i fără urme pe lângă șanțuri de calcar, sedimente
le vedeam contururi în întunericul camerei
simțeam o unică voce izbită de creștete
și emoția fiecăruia în așteptarea replicii următoare
a murit ea iar apoi celălalt a trăit o doar nouă
poveste
îți simți brațele încercuite în îmbrățișarea mută pe când
așteptam toți uimiți la marginea zilelor
să înflorească copacii, să ne îmbrăcăm trupul
în verdele frunzelor lăsându-ne
mâinile să devină
nu am… la capătul peretelui se scurge albastrul
mi se sticlesc acoperind fiecare clipă într-o doar nouă-
umbra mâinii tale este doar un pic mai reală-
îmi de-compune, camera se scurge în podul
I.
ce i-o fi venit să se răstoarne
așa, la marginea drumului, de parcă
nimic nu e făcut să stea-n picioare,
și-mi vine să-mi frâng corpul în două
să m-acopăr în umbra de la marginea
auzi...au început toți să-ți vorbească despre clinchetul clopoțeilor-
stacojiul era singura culoare rămasă în viață-
remix de sentimente asudate
multicolore se prăfuiau la creștetul
răscoleam prin cazurile suspendate
manifeste ale îngerilor de sticlă
din care orbirea ne privește în colțul ochiului
și-mi strigă într-una în ureche
refren – “we play the game”,
îmi las capul
m-ai strâns ghem în pumnii închiși
apatic
ți-ai plimbat glasul printre vertebre de nevertebrate
și-mi muști pielea din prea multă dragoste
prost înțeleasă – îmi vărs peste toți grija
de a nu
mi-am strâns colții la încheietura mâinii
și ți-am înghițit brațele cu care îmi strângi
gleznele când încerc să-ți umblu pe umeri
artizanali ca și cum tandrețea motivelor
ți-ar bântui camerele de
strângi între palme ultima picătură
deturnată din alunecarea preluată din
trezire-n trezire alcătuind
autostrada părăsită, creată
pentru a putea continua drumul
cei fără poveste,
din